tulburarea obsesiv-compulsiva

mariuca, ti-am scris un mesaj pe privat

Dita ti-am raspuns pe privat.

Ajutorul medicinei are o limita fizica, omeneasca, iar unde incep bolile "psihice" ajutorul medicinei se sfarseste pentru ca suferinta nu mai este a corpului ci a sufletului, iar tratamentul nu mai este material ci spiritual. Prin boala "psihica" omul este atacat de forte, fiinte care nu apartin lumii materiale, demonii, care incearca sa intre in oameni sa le posede la inceput gandurile, apoi sentimentele, corpul..., dar este si paradoxal momentul in care, in acelasi timp, omul are acces si la lumea lui Dumnezeu, simte si chemarea Lui pentru eliberarea de demoni. Pe toti oamenii ii apara Dumnezeu si ii ispiteste diavolul, dar bolnavul "psihic" intra in legatura foarte puternic cu lumea spirituala. In bolile asa-zis psihice, sufletul nostru este cel care sufera, de asta ramura medicinei care se ocupa de bolile "psihice" este ineficienta, de asta nici nu sunt rezultate de vindecare prin medicamente psihiatrice pentru ca psihiatria trateaza boala "psihica" ca pe una fizica nu ca pe o boala a sufletului. Psihiatria cel mult este buna la primul atac demonic, cand omul poate nu e pregatit sa infrunte diavolii, nu-i vine sa creada ce i se intampla, e prea rapid atacul si omul debusolat, departat de Dumnezeu si invatat ca totul are o cauza fizica alearga disperat la psihiatrie. E mult mai simplu sa ia ceva material, o pastila, decat sa ia ceva spiritual, Duh Sfant de la Dumnezeu.

Psihozele sunt momentele in care demonii intra in oameni, de asta oamenii nu trebuie sa fie adormiti de medicamente psihiatrice, legati de pat si inconstienti ci trebuie sa fie pregatiti sa respinga constient demonii, cu Dumnezeu alaturi, aproape de biserica, de crestini, de natura, cu evitarea cat mai mult a oamenilor rai pentru ca unde sunt oameni rai sunt si diavoli, evitarea stresului care duce la frica si prin frica vin diavolii si evitarea a tot ce ii face rau. Oamenii trebuie sa invete sa lupte cu demonii si sa refuze sa ma devina gazde pentru demoni. Asta este parerea mea despre bolile psihice, asa cum am trait eu 12 ani obsesiv-compulsivitatea pana acum 1 an cand l-am gasit pe Dumnezeu care m-a vindecat si mi-a schimbat total intelegerea asupra experientei mele.

E mult mai simplu pentru un bolnav "psihic" sa ia ceva material, o pastila, decat sa vina la Dumnezeu, mai ales cand apropierea de Dumnezeu incepe cu recunoasterea marilor pacate proprii. Si cine vrea sa treaca printr-un examen de constiinta, cine vrea sa rememoreze momentele prin care s-au facut pacate asupra lui si mai ales cine vrea sa-si aduca aminte si sa recunoasca momentele in care a ajuns si el sa pacatuiasca? Doar cand disperarea va fi singurul sentiment pe care il va mai simti, poate... Cum altfel sa se elibereze sufletul decat fata in fata cu propriile noastre greseli? Speranta in Dumnezeu nu inseamna si credinta in Dumnezeu, speranta e doar inceputul credintei.

Pentru cei dintre voi care cred ca natura bolii "psihice" nu este exclusiv materiala ci si spirituala, sau macar se intreaba asta vag, satui de dependenta de medicamente psihiatrice, de efectele secundare, si mai presus de toate de ineficienta lor dovedita concret pe miile de pagini de pe romedic, va rog urmariti si subiectul "Tratament prin suflet bun" in care se vorbeste despre credinta in Hristos ca singura solutie de a lupta impotriva bolilor "psihice" http://forum.romedic.ro/prod/Tratament_prin_suflet_bun__077381.html.

Doamne ajuta!

mda... si eu am toc de vreo 6 ani - ganduri blasfemice si idei de a face rau copiilor sau mie insumi - am aflat ca este vorba despre o boala tarziu de la debut, asa ca s a cronicizat. Dar de 4 ani ma simt bine, am depasit criza aceea de la inceput (2 ani teribili) dar sunt constienta ca poate reveni oricand, mai ales in conditii de stres prelungit, insa nu ma mai sperii, stiu ca poate fi tinuta sub control si exista masuri pentru aceasta. de aceea, gandurile fugare care ma mai derajeaza uneori nici nu le mai bag in seama, pe o ureche intra, pe cealalta ies iar eu imi vad de treaba mai departe, tehnica pe care am adoptat-o eu e ignorarea totala, la mine da rezultate. Dar pana sa reusesc mi-a trebuit un timp. Problema mea era cu sentimentele de vinovatie pe care le aveam, nu neaparat gandurile in sine, mai ales ca sunt o persoana credincioasa paracticanta. Cand am acceptat ferm ca sunt ganduri straine care nu-mi apartin am exclus vinovatia mea din aceasta schema si am pus punct, a functionat. Atunci am inteles ca Dumnezeu nu gandeste ca un om, am reusit sa gasesc tot prin credinta salvarea de aceste ganduri. Am depasit.
Stiu ca e foarte greu de luptat cu aceasta boala, mai ales daca devine foarte severa, dar se poate, dincolo de ea viata poate fi traita normal. Se poate rade cu ea, se poate munci cu ea, se poate trai din plin si frumos cu tot cu ea, aveti credinta in Dumnezeu si folositi-L ca resursa chiar si atunci cand gandurile Il vizeaza pe El si cautati sa va cunoasteti pe voi insiva (autocunoastere si dezvoltare personala), psihoterapie daca va permiteti si medicamente cand este nevoie.

ganduri cu pace va doresc!

Josefina, ma bucur ca Dumnezeu te-a ajutat sa depasesti criza bolii "psihice" si sa intelegi ca nu esti tu vinovata pentru gandurile tale.

Nici eu nu am stiut in primii cam 8 ani ca spalarile, gandurile urate involuntare care imi veneau, ritualurile de purificare cu apa pe care le faceam zilnic de zeci de ori pe zi erau vazute ca "boala psihica obsesiv-compulsiva', abia acum vreo 4-5 ani am aflat. Si cand am aflat am cautat pe internet inclusiv aici pe romedic si nu am vazut nici o vindecare cu medicamente psihiatrice pe sutele si miile de pagini de pe romedic, asa ca nu m-am dus la psihiatru. Si abia acum 1 an cand am ramas brusc timp de 3 luni si fara memorie, fara suflet, cu gandurile mai urate ca niciodata, cu pedepsirea cu lovirea peste fata sau prin infometare si in final sinucidere, cand am simtit prezente invizibile langa mine, am mers la 2 psihiatri care mi-au dat zoloft si prozac, am luat cateva zile, dar cand am vazut ca m-am simtit si mai rau de la medicamente atunci le-am aruncat si am mers numai si numai cu Dumnezeu.

Asa l-am descoperit eu pe Dumnezeu acum 1 an pentru ca tot ce stiam eu despre Dumnezeu pana acum 1 an erau sa iau lumina de Paste o data pe an, Dumnezeu era doar un batran bun si depasit, uitat in copilarie. Si dupa experienta de acum 1 an cand am simtit ca numai Dumnezeu putea sa ma mai scape de diavoli atunci l-am cunoscut si eu pe Dumnezeu cu adevarat. De atunci, de un an, stiu pentru totdeauna ca Dumnezeu exista, ca este Iisus Hristos, ca m-a salvat, mi-a indreptat viata, m-a scapat de toate spalarile, gandurile urate, ritualurile acumulate in 12 ani.

Depasirea asa-zisei 'psihoze' din asa-zisa mea boala 'psihica' obsesiv-compulsivitate doar cu ajutorul lui Dumnezeu, m-a incredintat ca boala asta nu are o natura materiala ca celelalte boli fizice, ci este doar un atac demonic. Eu am acceptat acest adevar, chiar daca ajunsesem fara memorie si cu diavolii in mine, dar lucida, eu am acceptat ca fiind adevarat ca este un atac demonic si ca nu era nici o halucinatie ce simteam, nu era nici un "delir religios" ci era o deschidere catre iad si asa am ajuns la Dumnezeu in loc sa ajung la spitalul de psihiatrie. Si Dumnezeu m-a ajutat pentru ca l-am ascultat pe El si am avut incredere in El nu in psihiatrie si Dumnezeu m-a scos din starea in care intrasem cu 3 luni in urma( "psihoza" ) si m-a ajutat sa scap de toate spalarile pe care le faceam zilnic de zeci de ori pe maini, de toate ritualurile si cuvinte de protectie si de majoritatea gandurilor urate care imi veneau si mai ales m-a ajutat sa-mi schimb viata. Si primul pas a fost spovedirea pacatelor pentru ca asa ajung diavolii la noi si au puterea sa ne chinuie pe urma cu ganduri groaznice care nu apartin felului nostru de a fi. De fapt primul pas a fost sa merg la biserica la toate slujbele pana mi-am recapatat o parte din memorie. Era acum 1 an, de Paste exact in Saptamana Patimilor si am mers la toate Deniile, la orice slujba care se tinea in fiecare zi. Mergeam in biserica injurandu-l pe Dumnezeu, mergeam din biserica in biserica pentru ca ma dadeam singura afara din cauza gandurilor, dar Dumnezeu era langa mine si pana la urma am inteles ca diavolii ma dadeau afara, Dumnezeu ma chemase la El si stia ca nu erau ale mele gandurile ci ale diavolilor si ma incuraja sa am rabdare. Si dupa cateva zile am inceput sa ma spovedesc pentru ca eu nu stiam nici ce inseamna spovedire, nu ma spovedisem niciodata. Asa am inceput sa ii infrunt pe diavoli, sa stiu doar putin din ce inseamna iad, eu care nu credeam in iad, Rai, Judecata de apoi. Mai simt cateodata ca diavolii vor sa revina prin ganduri cand incerc sa ajut pe cineva, dar de cele mai multe ori ajutorarea celorlalti imi face si mie bine. Si de cate ori simt ca nu sunt lasata sa ajut, stiu ca de fiecare data Dumnezeu e langa mine, dar stiu ca si diavolii nu vor sa le scape oamenii din stapanire, dar mereu Dumnezeu a fost mai puternic si pana la urma reusesc.

Acum vorbesc pe internet cu oameni care vor sa se sinucida sau care au avut astfel de ganduri, cu adolescenti care sunt maltratati in familie si ii indrept spre Dumnezeu, cu oameni bolnavi psihici carora le spun ca nu au nimic la creier nu exista nici o boala "psihica", pur si simplu diavolii le transmit aceste ganduri si stari si trebuie sa se apropie de Dumnezeu cu adevarat, nu formal. Inainte, acum 1 an n-as fi fi facut niciodata asa, pentru ca ma puteam 'contamina' de la ei, ar fi trebuit sa ma spal pe maini pe fata, sa nu mai intru pe acele situri niciodata. Cand imi mai aduc aminte in ce stare de blocare, de izolare si frica fata de tot ce putea sa ma 'contamineze', nu ma gandesc decat cat de mult m-a ajutat Dumnezeu si cum m-a eliberat Dumnezeu: 'Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi!" Noul Testament, Ioan 8. Si mi-as dori mult ca si ceilalti oameni bolnavi "psihici" sa se indrepte spre Dumnezeu, cu adevarat, ca sa aiba si ei forta de a se elibera de acesti demoni care le blocheaza viata. Iisus vorbeste despre nasterea de Sus, nasterea din Duh, Renasterea, pe care eu am simtit-o ca o intoarcere din morti acolo unde ma simteam printre diavoli:
'Iisus i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus.' Noul Testament Ioan 3.
Cand apropierea de Dumnezeu va inceta sa mai fie formala, cand oamenii bolnavi "psihici" il vor lasa pe Dumnezeu sa ii ajute si vor avea incredere in Dumnezeu cu adevarat, abia atunci se vor vindeca si mai mult decat atat, isi vor schimba viata aici, pe pamant, iar dincolo ii asteapta viata vesnica:
'Ca orine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.' Noul Testament Ioan 3

Si ma bucur ca ai scris aici cat de mult te-a ajutat Dumnezeu.

Doamne ajuta!

SaveourSouls, poate dumneata te-ai vindecat de TOC sau poate nu, numai dumneata poti sti cu adevarat...

Am Rugamintea de a nu mai scrie despre atacuri demonice pe subiecte de TOC, asta daca doresti sa faci un bine, asa cum ii place lui Dumnezeu.
Sunt oameni vulnerabili carora NU LE FACe BINE aceste lucruri.

Sunt bolnavi de TOC care au ganduri blasfemice si care nu se pot ruga asa cum si-ar dori sa o faca. Te rog frumos, NU -I BULVERSA cu mesajele dumitale despre posadere, atacuri demonice samd

Multumesc frumos pentru intelegere!

Buna, este pentru prima data cand postez pe acest forum. Imi cer scuze daca ma adresez cui nu trebuie. Problema mea e asemanatoare cu a utilizatorului dragos_simplu7, scuze daca am pocit numele :). Am si eu fixurile astea, dar pana la un anumit punct. Adica imi rasar in minte tot felul de banalitati nastrusnice si imi apasa pe suflet. Un exemplu aleatoriu: am schimbat filtrul la hota si tot aveam impresia ba ca nu trage hota, ba ca nu am pus sarmele alea la loc cum trebuie, ba ca nu am inchis capacul bine si ar putea sa cada si nu aveam pace pana nu verificam. Apoi dupa un timp iar aparea nevioa de a verifica, pana am petrecut vreo 40 de minute deschizand si inchizand pardalnica de hota. Chestia e ca apoi mi s-a facut asa o lehamite de situatie, sentimentul de vinovatie ca mi-am uscat sufletul cu o asa tampenie, ca acum privesc hota cu un anume dispret, de parca bucata aia de tabla ar fi vinovata pentru faptul ca nu mi-am putut tine in frau nesiguranta, slabiciunea, fixatia bolnava, nici nu stiu cum sa-i spun. La fel ca sin in cazul utilizatorului de mai sus, am cautat pe net, prin carti pe cat posibil, am intrebat, dar nu reusesc sa ajung la o concluzie. Am simptome OCD: sunt minutios, urmaresc detaliile minore, am fixurile mele, daca ceva nu e aranjat cum asa cum il pun eu, ma deranjeaza (dar nu strig, nu fac urat :), pur si simplu il aranjez la loc, dar mi se pare al naibii de frustrant, adica ok, boxa din stanga e mai aproape de woofer decat cea din drepata, las-o naibii. Dar nu, trebuie sa fie egale, asa ca o aranjez, apoi mi se pare ca tot nu e bine, ma enervez si sunt frustrat pe faptul tocmai ca-mi fac sange rau pentru o asemenea prostie). Sunt uneori rece, insensibil si apoi imi pare tare rau ca am facut rau celor dragi. Ma rog, m-am lungit cam mult cu vorba, ce doresc eu este o parere a dvs. in legatura cu aceste simptome... Va multumesc frumos daca va osteniti sa cititi postul :) Stima!

Sunte-ti tanar, locuiti la bloc, aveti un loc de munca sedentar si nu prea epuizant, pasiuni in afara de muzica si pc nu prea...care din afirmatii este gresita?

Merci pentru interes, am serviciu sedentar in sensul ca am o munca de birou, dar lucrez in domeniul editorial, al naibii de obositor si mental si fizic. Pasiunea pentru pc a scazut enorm. Relaxarea pe care o simt la pc o reprezinta o ora pe zi pe care o petre jucand diverse RPG-uri. In rest, petrec multe ore la pc muncind, castigandu-mi painea, deci este un mijloc, un instrument de lucru, pe care ajung de multe ori sa-l urasc, dar... it helps me pay the bills :( Pentru a compensa lipsa de miscare, de cativa ani mi-am facut un program de exercitii fizice de 20 min dimineata si aproximativ 60 min seara sau noaptea, dupa cum reusesc sa ajung sa dorm :) Exercitii de intretinere, cardio, cu aparate si metode pe cale le pot folosi acasa... In rest sunt tanar, locuiesc la bloc, nu ma pasioneaza prea tare muzica, dar intr-adevar nu am prea multe pasiuni. Nici nu am timp sa satisfac nici pasiunile pe care le am din pacate... Totusi nu inteleg unde bateti...

Lipsa de timp ne omoara in ultima vreme dar viata trebuie sa insemne si altceva in afara de munca si plata facturilor iar problemele tale se pot rezolva foarte usor. Intradevar ai ceva probleme care banuiesc ca nu te deranjeaza doar pe tine ci si pe cei din jurul tau. Trebuie sa faci ceva care sa-ti consume energia pentru ca sper ca nu vrei sa ajungi un tipicar enervant de meticulos si cu o rigurozitate excesiva. Iti dau cateva idei: inot, tenis, spectacole (inclusiv sportive), drumetii. Pe mine ma relaxeaza foarte tare un rebus, sudoku... dar tu ai nevoie de iesiri inclusiv plimbari in parc sau oras.

Uff, mare dreptate ai cu plimbarile, in special in natura. De iesit, parte din munca mea este si cu expozitii in tara si in afara. Dar vezi tu, una e sa iesi din tara in vacanta, una e sa pleci in interes de serviciu, asa ca nu e prea mare distractia. Ce-mi doresc eu - activitate in natura nu stiu cum sa fac... Toti apropiatii mei sunt angrenati in tot felul de probleme, de joburi stresante etc. Nu vor sa auda de sala, de miscare, daca le propun o plimbare, se transforma fie intr-un gratar, fie un bar, un club etc., in niciun caz evadare in natura... E nenorocita situatia asta, ne construim o cusca protectoare, din care nici noi nu mai putem iesi. Curiozitatea si ingrijorarea mea se impart in doua: pe de o parte, fixurile astea deranjante nu dureaza prea mult, adica ma racaie o perioada scurta, apoi dispar, dar sunt inlocuite pe nesimtite cu altele. Au o legatura cu stresul, fiindca apar atunci cand saunt mai ocupat, am responsabilitati mai mari, termene-limita etc. Pe de alta parte, lucrez in domeniul editorial, prin urmare am de-a face direct cu oameni pe care de departe-i admiri, dar in fapt sunt unele dintre cele mai "bolnave si chinuite" minti si suflete pe care le poti intalni. Tare mi-e sa nu le fi luat cumva din apucaturi. Pe mine ma intereseaza daca exista vreo terapie naturista, naturala, meditatie, orice, una care sa nu fie bazata pe medicatie...

Buna ziua,

Suna a TOC/OCD insa este de evitat diagnosticarea prin prisma sabloanelor gasite pe Internet.
Cel mai indicat ar fi o vizita la un psiholog bun pentru o diagnosticare si un demers terapoeutic care sa va invete sa va re-educati in fata acestor dificultati. terapia se numeste cognitiv comportamentala si are efecte foarte bune, in cazuile de mild TOC.

Exista si cazuri severe, in care se intervine cu medicatie antidepresiva si psihoterapie.

In privinta medicatiei naturiste, cu tot respectul pentru Natura, se pare ca rezultatele sunt departe de a se obtine mici imbunatatiri. In conlcuzie, bani aruncati si timp pierdut
Exista cateva studii in ceea ce priveste Inositol pudra, http://en.wikipedia.org/wiki/Inositol insa sunt multe retineri, deoarece la unele persoane se obtin rezultate benefice, la altele nu.

Snatate multa

Am avut câteva întâlniri cu psihologi, nu m-au convins însă... Poate nu am găsit persoana potrivită... Unul din cel mai buni psihologi de care am auzit printre cunoştinţe s-a întâmplat să lucrez cu el la o carte şi mi-am dat seama că nu prea are toţi boii acasă :)) Poate psihologia implica vreun talent deosebit, mi-e cam teamă să-mi las mintea şi sufletul pe seama unui om în care nu am încredere deplină...

Din pacate va impartasesc experienta. Si eu m-am dus cu toata speranta din lume la o anumita dr psiholog. Am intrat in cabinet, i-am povestit si a inceput sa imi cante.
Va jur. Stiu ca pare SF, dar asa este.

Sunt carti de self help, una din ele se numeste Brain Lock de dr Lee Baer. Sunt de fapt mai multe, pacat ca nu sunt traduse si la noi.

O zi buna
Prozac

Ca să fac haz de necaz, mi-aduc aminte de un verset din Alice în Ţara Minunilor: pisica-i spune fetiţei că e nebună, copila ripostează spunându-i pisicii că ea e nebună. Pisica răspune graţios: "bineînţeles că-s nebună, dar şi tu eşti nebună, altfel n-ai fi aici, vorbind cu un animal...
Mai mult, am avut in copliarie o problema legata de moartea tatalui meu si sedintele de terapie au auvt efece nefaste: nu m-am simtit deloc mai bine, am devenit aproape dependent de haloperidol si diazepan...
Sunt bune de ceva cartile respective?

Sunt bune, daca te tii de treaba si inveti. Este un proces sustinut de invatare.

Unde pot gasi cartile, sunt pe net sau le caut, cumpar, comand? Ce alte titluri ati folosit cu succes?

Incep sa te inteleg din ce in ce mai mult. Te-ai gandit vreodata ca ai putea sa faci si altceva, mai pe sufletul tau, ma refer la locul de munca, ceva care sa nu-ti aduca doar satisfactii materiale? Stiu ca in ziua de astazi aproape toate locurile de munca necesita o doza de stres dar analizeaza te rog aceasta varianta.
Eu folosesc gin-chia.

Folosesc ceva asemanator, mama e floricultor, asa ca nu duc lipsa de aloe :)) Antioxidantii mi-i iau din ceai verde, negru, rosu, fructe mai ales, nu pot manca daca nu devorez un fruct mai intai. In ce priveste satisfactiile sufletesti, sunt destule. De exemplu lucrez acum la o carte de cateva kg pe care o vor vedea doar cativa ochi... dar nu stiu daca merita osteneala si sacrificiile pe care le fac... De fapt sunt sigur ca nu merita. De multe ori ma gandesc sa schimb macazul, sa fac orice altceva, Poate ca asta e si sursa problemelor mele... Aman o decizie capitala doar pentru a ma impiedica in niste probleme marunte. Din cate inteleg specific acestor tulburari este pierderea imaginii de ansamblu datorita detaliilor. dar problema e ca in multe lucruri diavolul chiar sta in detalii... Si uite asa ma tot invart in jurul cozii, macar ca nu ajung s-o musc :))

Hopa! Am avut impresia ca esti un tip dur dar melancolia exista; asta e bine. Sunt foarte sigura ca o schimbare majora in viata ta iti va face bine.

Nu, nu sunt deloc dur. Dar aveti dreptate in privinta aparentelor. Sunt un tip mai sobru de fel, mai distant, asta vine din familie. Nu sunt genul de "social butterfly", sa fiu eu cel ce abordează interlocutorii, sa lingusesc sau sa mangai orgolii. In rest sunt un om sociabil, perfect normal. Dar m-am lovit de reactii genul "cine se crede asta de nici nu ne baga-n seama" datorita atitudinii mele si m-a mahnit mai mult pe mine reactia lor. Dar deh, dupa cum am spus, nu sunt genul: "stai, eu de fapt nu sunt asa cum crezi..." In ce priveste schimbarea, sincer, cateodata m-as duce pe pustii, dar nici daca as vrea in momentul asta nu ma pot rupe de tot si toate.

De ce nu? Considera acest lucru ca pe cea mai mare aventura din viata ta. Am impresia ca te uiti prea mult in spate, uita-te in fata si lasa spatele pentru anii senectutii. Nu trebuie sa mergi niciodata pe ideea NU POT.
Iti dau o idee usor de aplicat daca iti plac bancurile. Citeste cat poti de multe si incearca sa memorezi cat mai multe pentru a avea la dispozitie, in memorie, pentru diferite momente.

Multumesc foarte mult pentru sfaturile, incurajarile si gandurile pozitive, esti o draguta. Tare as vrea sa pot gandi pozitiv tot timpul, ii invidiez la culme pe cei capabil de asta, chiar daca de multe ori nu sunt realisti. Schimbarea pentru mine se tot bate de doi pereti: NU POT, pentru ca persoanele dragi mie au trecut impreuna cu mine peste greutati mari si nu le pot lasa singure, nu pot fi egoist; NU VREAU este cel putin o la fel de mare problema, imi place ceea ce fac, imi ofera o stabilitate financiara mie si celor dragi, chiar un anumit statut, desi mi-e rusine sa recunosc treaba asta.
In privinta strict a bolii, m-am documentat serios si, privind in retrospectiva, am avut de-a lungul timpului cam toate simptomele, dar fara sa stiu, si care au diparut in neant, de unde au si aparut. Acum se pare ca m-am pricopsit cu obsesia ordinii si a gandurilor fara sens, implicit compulsiunile asociate. Ce nu am putu deslusi si sper sa ma puteti ajuta in privinta asta: Faptul ca treci prin toate etapele astea inseamna ca inchizi cumva cercul sau deschizi drumul catre un demon si mai rapace?

" Pe mine ma intereseaza daca exista vreo terapie naturista, naturala, meditatie, orice, una care sa nu fie bazata pe medicatie... "

Pentru terapie naturista trebuie obligatoriu mers la un medic naturist ! :) Preferabil unul care sa stie sa puna si un diagnostic propriu iar terapia sa includa obligatoriu dieta vegetariana si ceaiuri specifice !

Da Kolya, ar fi foarte bine pentru noi daca am putea fi tot timpul distrati si cat mai putin realisti dar viata e destul de grea si pentru cei ca noi care se implica si emotional in toate problemele, este si mai grea. Si eu cunosc cateva persoane pe care le invidiez pentru faptul ca pot trece foarte usor peste toate problemele aparute si chiar le spun ca o sa traiasca 100 de ani.
In ceea ce priveste schimbarea, eu sunt mai in varsta si consider ca nu am facut-o la timp din aceleasi motive ca si ale tale, dar ma bucur ca la tine se loveste de doi pereti pentru ca la mine s-a lovit de trei si ceva; regret ca nu am putut sa fiu egoista. Nu as dori ca tu sa ajungi sa te convingi ca nu conteaza situatia financiara sau pozitia sociala in unele cazuri ca si al meu de exemplu ca e foarte bine sa poti sa fi egoist cateodata si sa poti sa te gandesti mai mult la tine. Si eu am trecut prin diferite stadii ale acestei boli, cu simptome foarte diferite dealungul timpului dar problemele nu au disparut oricat am incercat sa neg in sinea mea existenta lor.

Va multumesc mult pentru sfaturi si pentru gandurile bune!
@Stevens: Am vorbit in week-end cu d-na nutritionist care m-a tratat ce ceva timp in urma. M-a lamurit ca bolile creierului nu sunt asa usor de tratat. Activitatea cerebrala nu depinde neaparat de nutritie si stilul de viata din pacate. Analizand in urma, faptul ca am slabit 30 kg, mi-a ajutat mult mintea, corpul sufletul. Dar se pare ca creierul in sine nu tine cont de o dieta sanatoasa, el cere nestingherit chiar si acum o shaorma mare cu de toate...
@Elivia: Faza cu egoismul e relativa, la fel ca si natura omului de altfel. Am fost educat intr-un anume fel si mi-au fost insuflate principii peste care nu pot trece. Decalogul le sumarizeaza cel mai bine, desi as fi fatarnic sa spun ca le urmez punctual. Nu pot fi egoist, e impotriva firii mele. Nu pot pune Eu acolo unde exista Noi. Ar fi echivalent pentru mine sa-mi pierd umanitatea, insasi esenta firii. Sa stii ca toate se intampla cu un scop, au o anumita finalitate, exista o retributie, chiar pe lumea asta. Desi nu sunt un om religios, cred cu tarie in invatamintele Cartii Sfinte. Sfantul Petru chiar afirma ca nu plecam sa dam ochii cu Domnul inainte de a ne fi platit datoriile lumesti intr-un fel sau altul. Prefer de mii de ori sa pun capul pe perna stiind ca ceea ce am e rezultatul muncii mele fizice si psihice, ca ceea ce am nu este ceva ca s-ar fi cuvenit altuia.
In privinta strict a bolii, m-am documentat foarte mult. Intr-adevar cum spunea si Prozac autoterapia e riscanta. Sunt foarte multe metode, proceduri de terapie, pentru tot atatea obsesii si compulsii. E un proces anevoios, intim, de durata. Prin urmare, nu voi ezita sa cer ajutorul unui specialist in cazul in care voi simti ca nu pot face fata bolii.

Nutritionist nu e suficient mister Kolia ! Spuneam mai sus ca respectivul terapeut trebuie sa indeplineasca conditia de a putea pune un mini-diagnostic propriu si in functie de asta se da dieta personalizata care este mai mult decat o dieta pt slabit ! Incercati o consultatie ayurveda pt inceput si o sa vedeti diferenta fata un simplu nutritionist !

Buna seara, am citit dineu comentariile voastre si ma regasesc putin in ele. Eu cred ca nu am o afectiune majora adica am toate gandurile acelea urate dar nu am niciun tic sau ritual. La mine totul a pornit de la faptul ca prietenul meu ma inselat dupa o relatir de 7 ani desi suntem inca impreuna si incerc sa trec peste dar sunt obsedta de gandul asta. Totul a inceput din senin si nici acum nu pot sa cred ca peste noapte sunt un om total schimbat.. A inceput cu un atac de panica la volan mi am aprins o tigare din senin am simtit ca fac infarct ca mi se opreste inima si ca o sa mor am ajuns la spital unde mi s a spus ca am o cadere de calciu e de a 2 a zi pur si simplu a inceput cosmarul meu nu stiam ce e cu mine simteam o spaima continua imi era frica sa ma apropii de geam ca nu cumva sa nu sar de acolo, de cutite sa nu ranesc pe cineva sau pe mine l, plangeam din orice slabisem fff mult 40 de kg.. Numai suportam casa in care stau cu pr meu plus ca nu puteam dormi zile la rand ma trezeam speriata ca o sa mor stateam numai cu mana pe inima sa fiu sigura ca nu se opreste de parca daca se iprea puteam sa mai fac eu ceva :)) in fine au fost 2 luni de cosmar din care am crezut ca numai ies de atunci nu am mai pus gura pe tigare pt ca aveam impresa ca o sa mor, nu puteam sa mai ies din casa ca aveam impresia ca o sa lesin

Cum ieseam din casa ma lua ameteala si aveam atacuri de panica am ajuns la spital la urgente de 4 ori analize ekguri la inima radiografii si ce se mai poate :)) toate in regula dupa 2 luni de chin am ajuns la psihiatru di psiholog la psiholoh imi tot spunea ca nu am nimic ca sa iau magne b6 sa nu cumva sa iau AD
La psihiatru mi a dat seroxat 1 dim una seara, si bromazepam, eram cam sceptica dar am inceput cu jumate pt mine erau ff puternice fiind si f slaba.. Am luat jumate aprox 6 luni pana luna trecuta.. La inceput imi aplifica starile la maxim era ingrozitor.. In prezent am scapat de atacurile de panica si frica de cutite de ferestre sunt mai bine de cand am lasat pastilele parca tot au mai revenit din ganduri dar fff putin am inceput sa beau ceai de sunatoare, numai beau cofeina cred ca in propostie de 70% sunt bine desi mai am momente cand clachez si ini pierd speranta. Mama mea a trecut prin asa ceva si sincer nu o intelegeam mi se pareau aberatii cum sa te doara inima fara sa ai nimic cum sa iti fie frica de ceva ce nu exista pur si simplu o credeam nebuna.., ea ma inteles cel mai bine si a fost langa mine ceea ce ma ajutat enorm si imi pare rau ca nu am inteles o... Cam asta este povestea mea :) sper si eu ca toti cei de aici ca intr o zi sa redevin eu persoana vesela sociabila de alta data :( din cauza asta am ramas fara nicio prietea pt nimeni nu ma inteles si s au indepartat dintr o data..

Aaa am uitat sa mentionezDe la seroxat m am ingrasat 12 kg :(