probabil nu am nimic

nici nu stiu cum sa incep..sunt sigura ca sunt oameni cu probleme mult mai mari, si poate chiar reale, spre deosebire de povestea mea. am 27 de ani, un loc de munca, o locuinta, si atat (deja probabil zambiti nu? cum adica "si atat"??)
in fine..pentru a nu prelungi prea mult textul, sa incerc sa descriu mai precis problemele; vreau sa invat, sa fac tot, perfect, si am mereu impresia ca nu voi avea niciodata suficient timp s-o fac; sunt singura, nu am cu cine vorbi, si mai nou nu mai reusesc sa comunic nici cu colegii; un loc de munca nou (de cateva luni), intr-o companie in care multi poate si-ar dori sa lucreze, dar in care nu ma pot integra...si cel mai rau e ca nu pot vorbi cu nimeni. alegerile mele de pana acum au fost impotriva tuturor (parintii mereu si-au dorit altceva), si nici cu ei nu mai pot vorbi. am devenit haotica in exprimari si-n idei, in ciuda formarii (stiinta exacta). pe scurt, singura persoana care ma cunoaste, si care stie prin ce-am trecut...mi-a spus ca probabill mai mult de-un an n-am cum sa mai rezist asa. frumusetea e ca realizez, constientizez ca se intampla ceva, ca alunec...asemeni apei ce se scurge intr-o chiuveta dupa ce s-a scos dopul.. dar nu ma pot opri. am mereu impresia ca orice as face e degeaba, nu e suficient de bun...si ca oricum nu mai am timp sa indrept ceva. ei, restul din jur, nu vad (sau asta sper eu), pentru ca am grija sa zambesc mereu si sa repet ca totul e in regula...daca s-a obosit cineva sa citeasca tot ce-am scris (pentru ca realizez ca ce-am scris e mai mult decat obositor de urmarit, dar de descifrat...) imi va raspunde ca probabil nu am nimic, nu?
multumesc oricum...

Eu cred k ar trebui sa ti cauti noi prieteni kre sa fie d acord cu tot ce faci si nu trebuie sa faci lucrurile chear perfecte.dak vrei sa vb si sa spui tot ce simti i ti dau id-iul meu d mess si vb acolo.ast rasp

degeaba spun tot ce simt, nimic nu se schimba, indiferent ce-as face, indiferent cat sau ce incerc... iar despre prieteni, cineva mi-a spus de mult, in copilarie, ca nu voi avea niciodata prieteni pentru ca nu stiu sa-i pastrez. asa o fi. altii spun ca am "standarde prea inalte", iarasi, probabil adevarat. in tot cazul, a rezultat o singuratate si un fel de izolare pe care nu le-am crezut posibile. cumva, candva, am gresit, si pentru asta poate platesc acum. usor usor...nemaicomunciand cu nimeni...am sa ma pierd, there is no other way. nu pot intreba si gasi tot eu raspunsurile, mereu...
incepe o noua zi in care iar trebuie sa conving lumea ca sunt cineva.
toate cele bune tuturor!

Draga doreau, nu iti mai chinui atat sufletul si nervii cu ganduri negre.
Vei gasi pana la urma prieteni care sa te merite.
Cat despre faptul ca vrei sa faci totul cum trebuie, nu fi prea perfectionista, toti oamenii avem limite, suntem din carne, este o mare arta sa ai smerenia limitelor tale.
Invata sa te iubesti mai mult.
iti doresc mult bine!

Draga doareu,
Este clar ca oricum ar arata viata ta din afara acum, dinauntru, adica din interiorul tau, nu se simte multumitoare. Ti-ai dori mai mult decit ai acum (si nu conteaza cine spune ca ar trebui sa fie suficient), probabil ca unele lucruri ti-ai dori sa fie altfel. Pare a fi o contradictie intre cine esti si cine ti-ai dori sa fii: esti o persoana perfectionista si exigenta, dar pare ca ti-ai dori doar sa te mai poti opri locului sa te odihnesti; ti-ai dori sa ai prieteni in jurul tau, dar e posibil ca involuntar, cumva sa ii indepartezi. Uneori, lucrurile astea sa intimpla fara sa ne dam seama, din cauza ca in anumite etape ale vietii ne-am format intr-un fel anume, care nu se mai potriveste situatiilor actuale. Invatam mai ales in etapele precoce ale dezvoltarii noastre tehnici de "supravietuire", pe care vom continua sa le folosim si mai tirziu, pentru ca nu stim altele in loc. Dar ele nu mai sint neaparat adecvate momentului. Ei, in sfirsit, ideea este ca ti-ar folosi cineva care sa te ajute sa afli cine esti, de ce si cine ai vrea sa fii. apoi sa te ajute sa ajungi acolo. Incearca psihoterapie- o sa gasesti pe cineva care sa te asculte, si, in mod ideal, care sa si inteleaga multe. Sint multe scoli si feluri de psihoterapie, o abordare de tip analiza tranzactionala mi s-ar parea ideala in cazul asta, dar daca nu, orice terapeut bun.
Mult succes,
Dr. Ileana Constantin
Medic rezident psihiatru

doareu si mie imi suna a perfectionism dus undeva catre extreme...
Sfatul meu e sa incepi o forma de terapie care sa te ajute sa te descoperi si sa te accepti asa cum esti, si bineinteles sa ii accepti si pe cei din jurul tau (asta pentru ca spuneai de standardele tale prea inalte).
Nu mai ezita si cere ajutorul unui terapeut bun, te va ajuta cu siguranta!
Numai bine!

nu e vorba ca ezit, e vorba ca nu voi avea niciodata timp sa urmez un tratament, atata timp cat plec spre birou la ora 8 si de la birou, inapoi spre casa undeva intre ora 8 si 10, sau chiar mai tarziu; si nu fiindca m-ar obliga cineva, fiindca...sunt multe de facut, si daca as putea m-as implica in tot. nici macar pauza de masa nu o iau, cu toate ca restul colegilor isi fac timp...in fine, toata ideea nici macar nu era sa ma plang, am inceput sa urasc pana si asta. nu stiu...as vrea ca oamenii sa ma cunoasca si sa ma inteleaga, sa fiu transparenta, si totusi nu reusesc sa comunic cu nimeni. scopul meu final e bun, nu vreau decat sa ajut oamenii (din diverse medii, cu care intru in contact, situati de o parte si de alta a diverselor procese), insa se pare ca nu reusesc. asta nu pot concepe. sa nu reusesc sa rezolv o problema, sa nu mi se ofere o solutie...
uneori ma gandesc ca daca as pierde serviciul as pierde tot (nu-s in pericol sa-l pierd..dar ma gandeam asa, cum ar fi). e oare normal? ca viata sa fie goala, in afara de serviciu? stiu stiu o sa spuneti ca nu. dar...e chiar gresit 100%?

Din postarile tale, reies doua aspecte: este intru totu dedicata serviciului si nu esti deloc un bun organizator al timpului tau!
Ca esti dedicata serviciului, asta nu e rau, ca esti tanara si probabil doresti sa te afirmi, dar, mare atentie la limite!
Poti fi perceputa de colegi, de superiori, ca fiind foarte muncitoare si atat si atunci sansele de promovare sunt destul de reduse.
Spun asta pentru ca sunt companii multinationale care prin politicile lor de RH, urmaresc profilul general al viitorilor pretendenti la posturile de conducere, iar evaluarile sunt la nivel general, adica sub toate aspectele (comunicare, sociabilitate, team leader samd), asta kiar daca ti-ai atins obiectivele cerute.
Ei, in nici-un caz nu vor accepta o persoana retrasa, lipsita de comunicare in echipa samd.


Pe de alta parte,

De colegi, la fel,

Din postarile tale, reies doua aspecte: este intru totu dedicata serviciului si nu esti deloc un bun organizator al timpului tau!
Ca esti dedicata serviciului, asta nu e rau, ca esti tanara si probabil doresti sa te afirmi, dar, mare atentie la limite!
Poti fi perceputa de colegi, de superiori, ca fiind foarte muncitoare si atat si atunci sansele de promovare sunt destul de reduse.
Spun asta pentru ca sunt companii multinationale care prin politicile lor de RH, urmaresc profilul general al viitorilor pretendenti la posturile de conducere, iar evaluarile sunt la nivel general, adica sub toate aspectele (comunicare, sociabilitate, team leader samd), asta kiar daca ti-ai atins obiectivele cerute.
Ei, in nici-un caz nu vor accepta o persoana retrasa, lipsita de comunicare in echipa samd.


Pe de alta parte,

De colegi, la fel,

nu stiu ce s-a intamplat...
Pe de alta parte, legat de organizarea timpului de lucru, faptul ca lucrezi 10-12 ore/zi asta iar este in detrimentul tau, caci se pune intrebarea, pana cand? Cat crezi ca va rezista organismul tau supus unui astfel de tratament zilnic?
Chiar unele lucruri care sunt de rezolvat la serviciu nu pot fi realizate si a doua zi, avand un program onorabil de 8-9 ore de lucru pe zi???

Ai spus la un moment dat ca nu te plangi, eu nu asta am dedus din postarile tale si ti-am sugerat o forma de terapie care sa te ajute sa iesi din impasul in care te afli.
Nici nu te-ai gandit prea mult si ai postat ca nu se poate, ca esti la job in fiecare zi, ca sunt multe de facut samd.
De unde reiese ca de tine, desi constientizezi ca sunt ceva probleme, nu-ti pasa?!
Sincer iti doresc sa rupi cercul vicios in care te invarti si sa schimbi ceva, cat de putin.
Incepe prin a invita sa bei cafeaua cu una din colege care ti se pare mai simpatica:(
Si ultimul lucru, sfaturile pe care ti le-am dat percepe-le ca fiind constructive.
Numai bine iti doresc.
Prozac

Draga Doreau, cred ca este o mare greseala sa iit ignori nevoia de odihna, de mancare la pranz. Nu uita ca noi oamenii suntem si din carne, trebuie sa avem, cum spuneam mai sus, o smerenie a limitelor noastre.
eu nu te acuz de nimic, duar imi amintesc ca eu am intrerupt liceul doi ani din cauza ca invatam prea mult si am mai avut si alte motive( ereditate proastaetc)
Incearca sa iti faci timp sa te si relaxezi, sa te distrezi si tu, o viata avem. Eu am fost nevoita sa ma pensionez medical, stau acasa si tot nu este nici o nenorocire. Si eu invatam bine si mi-ar fi placut sa ma afirm, dar nici macar facultate nu am mai putut urma. Bine, sa zicem ca in cazul meu am mostenit o boala de nervi de la tata, asta e.
Prieteni nu prea am si eu, dar cei cativa pe care ii am sunt de suflet.
Fii mai toleranta cu tine, Dumnezeu ne-a creat sa ne bucuram de viata, nu sa ne chinuim singuri.
Cred ca gandurile tale negre iti vin si din multa oboseala.
Cand te vei odihni vei fi mai senina.
Numai bine!

Prozac, organismul rezista, pentru ca nu resimte oboseala - imi fac munca cu o mare placere, implicandu-ma in tot. Aici e problema, cred eu - imi propun prea multe, si ma deprim cand nu reusesc sa cuprind tot.
Si nu "m-am grabit" sa-ti raspund ca sunt la job etc...in tot ce fac lately ma grabesc, pentru ca asta e ritmul, fie te adaptezi, fie...imagineaza-ti o roata din aceea de genul celei din londra, daca nu esti bine prins, ai zburat. inca o data repet, nu o resimt ca pe o presiune, fiindca ma implic sufleteste prea mult. oare aici gresesc? ar trebui sa inchid usa si sa uit tot ce se intampla acolo?? no way, n-as putea face asta niciodata, e viata mea acolo...
de zambit incerc sa le zambesc tuturor, si chiar sa comunic cu ei, insa...imi pare ca suntem cumva din alte lumi, incerc sa-i ascult pe toti, o data, si sa inteleg ce fel de oameni sunt. as vrea sa-i stiu pe toti, insa uneori am impresia ca nici macar nu vorbim in aceeasi limba. oare pentru ca nu-i cunosc decat de 4-5 luni? e mult, e putin? nu-mi dau seama...de-asta simt ca innebunesc, fiindca nici n-am cu cine vorbi si cui pune toate intrebarile astea...oricum, multumesc pentru raspunsuri, m-au ajutat mult, fie si pentru a-mi organiza cumva ideile si a le expune intr-un dialog. oare reusesc?:)
multumesc din nou!

as putea scrie si povesti, romane, despre mine si serviciu si..etc. insa - tot ei - m-au invatat sa reduc comunicarea la esential, sa spun tot in 2 randuri daca se poate, si acelea adaptate pe intelesul destinatarului (asta e nota mea personala:P), poate de-asta postarile mele par concise...scurte...intrerupte...
oricum, un lucru tot am retinut din sfaturile tale...sa fiu mai atenta la felul cum ma vad ceilalti. dar si aici, fara un feed-back din partea lor, cum oare as putea sa stiu cum ma vad. asteptand eventual un an doi trei in acelasi post?? bine, e prematura remarca, inca sunt la inceput in companie, but still, n-ar trebui cumva sa-mi pot da seama altfel decat printr-o eventuala promovare/ pastrare in acelasi post, de cum sunt vazuta de ei? multumesc - din nou - pentru tot!

Sufar si eu de "boala" ta: perfectionism + "people pleaser". Am citit mult pe aceasta tema si cica ni se trage din modul in care ne percem propria valoare. Daca noi consideram ca avem valoare numai daca suntem apreciati si avem rezultate atunci vom cauta tot timpul sa facem lucrurile perfect si sa fim apreciati de toata lumea. Ceea ce e imposibil. Singura solutie este sa ne revizuim atitudinea fata de propria persoana si sa nu mai asteptam confirmari din jur, care oricum, niciodata nu ne vor ajunge.