episod psihotic acut... rog sfatul unui psihiatru

anxietate anticipatorie

Buna ziua D-na Doctor,
am 31 ani, si am fost diagnosticat cu TAB din anul 1997, la varsta de 19ani. La varsta de 14 ani am intrat la un liceu cu profil militar, pe care l-am absolvit dar la care nu m-am adaptat. ulterior am promovat examenul de admitere la Academia de Politie Al. I. Cuza. in aceasta perioada am consumat foarte mult alcool si am pierdut fff. multe nopti. in urma unei perioade foarte stresante si solicitante am inceput sa cred ca am capacitati telepatice si ca pot citi gandurile oamenilor si ca-i pot controla. am mers intr-o discoteca unde bodyguarzii m-au batut foarte rau si a doua zi am fost internat la Obregia la sectia XII. (mama mea a stat cu mine.) am fost externat si acasa luam tratament si consumam alcool. familia nu intelegea de ce nu-si face tratamentul efectul si m-au reinternat. apoi mama mea nu a mai avut incredere in medicul de acolo si m-a internat la o alta sectie unde am intalnit o D-na doctor foarte competenta (este Medic primar psihiatru Doctor in Stiinte Medicale).
am urmat tratament de intretinere cu carbonat de litiu dar in anul 2004 am intrerupt tratamentul pentru o luna (de mentionat ar fi ca eu consumam alcool). In luna respectiva am consumat excesiv de mult alcool si cafea si astfel am intrat intr-un episod maniacal cu manifestari psihotice din care am iesit dupa 5 saptamani. Am mai stat internat la liber inca vreo 4 sapt si dupa aceea am intrat intr-o depresie majora. Abia la mijlocul anului 2005 (dupa ce mama a vorbit cu medicul curant si i-a spus ca am stari de anxietate si nu pot sa-mi mai vad de serviciu) mi-a fost prescris Serlift pe langa Olanzapina. atunci nu am putut sa renunt la cafea. prin luna octombrie am fost la controlul medical lunar si D-na doctor mi-a spus ca sunt in maniacal. am ramas in concediu medical mi-a prescris Haloperidol-250 picaturi pe zi, Diazepam si alte medicamente pe care nu mi le mai amintesc (m-a tratat ambulatoriu la rugamintea mea si a tatalui meu). mie nu mi-a placut niciodata modul autoritar pe care il are si am incercat sa-mi schimb medicul. Avem un prieten cu relatii care mi-a propus sa merg la S.M.C. la un medic de acolo care mi-a scos tot tratamentul prescris de D-na doctor si mi-a prescris, sub observatie fiind, lamictal si Zyprexa. mi-a mai explicat dumnealui ca trebuie sa semnez o externare la cerere si am plecat acasa. evident m-a virat intr-un expansiv de toata frumusetea (am fost violent). abia in aprilie 2007 am iesit din spitalsi in prezent merg la serviciu. schema de tratament este urmatoarea: dimineata-400mg Solian, 500mg Depakine, 2tb Romparkin, 1tb Cipralex; pranz-500mg Depakine; seara-400 mg Solian, 500 mg Depakine, 2 tb Romparkin, 1 tb levomepromazin.
intrebarile mele sunt: 1 cum vi se pare schema? 2 ce parere aveti despre consumul de cafea la pacientii cu TAB? (am un serviciu solicitant si de raspundere) si ma simt cam pleostit. 3 care ar fi probabilitatea sa mi se imbolnaveasca copilul daca nu face greselile mele?
Va multumesc pentru timpul acordat!
Cu deosebit respect,
Razvan

P.S. De mentionat ar fi ca sunt casatorit din 2001 cu o fata care ma iubeste si care a stat langa mine atunci cand mi-a fost greu. avem si un baietel. Va multumesc! Astept raspunsul D-voastra.

Buna ziua,
In legatura cu schema de tratament, arata bine, dar trebuie sa v-o ajusteze mereu in functie de starea dv. Adica de ex Cipralexul (un antidepresiv) la pacientii bipolari poate induce un episod maniacal; sint autori care contraindica absolut asa ceva. Altii spun ca se pot folosi pe termen scurt in episoadele depresiva, dar nu pe termen lung, dupa ce s-a ameliorat dispozitia.
Consumul de cafea...cam cum stiti si dv, ar fi bine de evitat. Daca nu puteti si nu puteti fara, o cantitate mica. Dar, la acest capitol (serviciu solicitant si de raspundere) probabil ca stiti ca stressul si oboseala sint cunoscute a produce recaderi la pacientii cu tulburare bipolara. De ex, noptile pierdute sint un factor de risc important.
La ultima intrebare: o persoana face o tulburare psihica datorita a 2 factori: o vulnerabilitate genetica si factorii de mediu. Baiatul dv a mostenit vulnerabilitatea genetica; pe aceasta o avem insa multi. IN legatura cu factorii de mediu- ramine de vazut, oricum problema nu se pune in termenii de "greseli"; este vorba de stresul din viata fiecaruia si de mecanismele pe care le invatam pentru a ne descurca cu el.
Multa sanatate,
Dr. Ileana Constantin
Medic rezident psihiatrie

Buna ziua D-na Doctor,

Sora mea in varsta de 29 de ani a trecut in luna februarie a acestui an printr-o "criza". In timpul acesteia, imediat cum au aflat, parintii mei au internat-o in spitalul "Alexandru Obregia" unde a fost diagnosticata cu "episod psihotic acut". Am tot incercat sa gasim cauzele: are un copil de 10 ani, este casatorita cu un baiat nu tocmai la locul lui (putin spus), care in ultima perioada se vedea cu o alta persoana, vroia sa se desparta de sora mea si sa-i dea afara din casa pe ea si pe copil. Aceasta o consider eu cauza majora, in plus, ea traind intr-un stres continuu de o perioada de timp, lucrand chiar si noaptea si fumand destul de mult. Toate acestea au dus la un comportament psihotic, rupt de realitate, in care ea nu avea notiunea timpului sau a lucrurilor pe care le spune (vorbea de diavol, de apocalipsa, de persoane dragi care murisera deja ca si cand ar trai in continuare, de vise, de lucruri adevarate din copilarie sau din trecut ca si cand s-ar intampla in prezent etc).
La spital a stat 2 saptamani, a fost sedata puternic (nu stiu exact ce medicamente), dormea 80% din timp si incet incet a inceput sa-si revina. Singura problema e ca la externare nu a inteles de ce a fost in spital, ca e bolnava si ne-a reprosat ca din cauza noastra a pierdut totul. In primele saptamani a stat la noi si a luat medicamentele (romparkin, orfiril long, fluanxol depot, levomepromazin). Apoi s-a mutat in chirie si cine stie daca a mai urmat tratamentul sau nu. Spunea ca da, dar... eu una sunt sigura ca nu si nici nu aveam cum sa o urmarim sau sa o obligam.

In urma cu cateva zile, a avut un nou episod. Rupta de realitate, deruland lucruri din trecut, combinate cu imaginatia ei, vise fara nicio logica, comportament bizar, ingrijorator, grandoare, idei de suicid. Banuiesc ca lipsa medicamentelor, insomnii in mod sigur, stresul de la servici si din viata de zi cu zi si alte lucruri care nu le cunoastem au dus la acest nou episod... Cei de la Alexandru Obregia au spus ca este cazul din nou de internare, totusi mama s-a opus datorita certurilor, reprosurilor si situatiei de data trecuta, insistand pentru un tratament ambulatoriu: diazepam d=1, s=2; levomepromazin d=a, p=1, s=1; depakine d=1, p=1; diagnostic: Tulburari bipolare afective. Acum sta la noi, sub supravegherea mamei mele; au trecut 3 zile de cand ia medicamentele, totusi nu se observa imbunatatiri, decat ca e mai linistita. Vorbeste in continuare si se comporta ciudat, fara ratiune, ca si cand totul este controlat de subconstient sau de reflexe. Are insomnii chiar si cu acest tratament si nu doarme decat 5 ore pe noapte. Vrea sa plece, sa iasa afara, nu cred ca e constienta ca e bolnava, la fel cum nu a inteles nici dupa primul episod.

Nu este bun tratamentul? In cat timp ar trebui sa se vada imbunatatiri? Ce ar trebui sa facem? Este mai bine sa fie internata din nou? Cum sa ne comportam cu ea? Vrem sa o ajutam si sa isi revina. De ce nu e constienta? Oare chiar nu isi da seama ca e bolnava?

Va rog ajutati-ne, nu stiu cat mai rezista ai mei si nu stiu daca ceea ce facem este corect si este bine pentru ea.

Buna ziua,
Nu, tratamentul nu este deloc bun- era bun acum multa vreme poate, acum, nu stiu cine vi l-a prescris dar e depasit, ca sa ma exprim mai delicat. Pe de alta parte, este imposibil de tratat un astfel de episod in ambulator, pentru ca tratamentul corect trebuie urmarit cel putin la inceput, nimeni n-are curaj sa scrie ceva suficient de puternic si apoi sa isi lase pacientul sa mearga acasa, fara sa il poata urmari. e absolut necesar sa se interneze, fara nici o discutie. NU, nu e constienta ca e bolnava. Uneori e posibil ca si in afara episodului critica bolii sa nu fie completa- de asta v-a acuzat ca ati internat-o data trecuta. Ce este bine pentru ea este sa primeasca un tratament adecvat- iar asta se poate face doar in spital.
Multa sanatate,
Dr. Ileana Constantin
Medic rezident psihiatru

Buna ziua,

Va multumesc frumos pentru raspunsuri. Legat de tratament, nu mai conteaza cine l-a prescris si mi-ati confirmat ceva ce banuiam si eu avand in vedere evolutia. De ieri dupa amiaza, sora mea este internata. Se pare ca realiza ca medicamentele nu sunt bune (au fost chiar si la un alt medic inainte de a ajunge la Obregia, care ii schimbase tratamentul), si in plus in unele momente vroia sa mearga si la spital. Acum nu stiu exact ce parere are despre faptul ca e internata. Stiu ca nu a putut fi vizitata deocamdata pentru ca este agitata. Mai multe nu stiu sa va spun deocamdata.

Va multumesc inca o data pentru raspunsuri si voi reveni cu amanunte.
Cu respect,
Catalina.

Doamna doctor, v-am spus povestea sotului meu. A fost in vara aceasta in spital si a iesit de acolo cu diagnosticul de tulburate schizo afectiva, cu tratament de solian 200 si depakine 500. Solianul il ia de vreo 5 ani. S-a tot plans ca se simte depresiv si i s-a schimbat tratamentul pe seroquel 300 si depakine.Ce parere aveti de acest medicament -seroquel? Il ia doar de cateva zile si nu pot sa ma pronunt ca se simte bine sau rau de el, dar ma ingrijoreaza faptul ca e nervos de cand il ia, se enerveaza din orice si cauta motive de cearta. Inainte nu era asa. Daca vedeti mesajul meu va rog sa imi raspundeti in legatura cu parerea dumneavoastra despre acest medicament.
Va multumesc mult!

daca mai este cineva care a baut sau bea acest medicament, poate sa-mi spuna cum se simte de el?

Buna ziua,
Cel mai probabil medicamentul nu are nici o legatura, Seroquelul este un antipsihotic f bun. Dar probabil ca a intrat intr-un episod nou; in tulburarea schizoafectiva exista episoade mixte cu depresie, irascibilitate, iritabilitate- e posibil sa fie un astfel de episod. Mai asteptati putin- e posibil sa isi intre in actiune tratamentul. Depakine doar 500 mg/zi este cam putin pentru un episod, poate fi suficient pt intretinere. Daca simptomatologia continua probabil o sa aiba nevoie de o noua internare.
Multa sanatate,
Dr Ileana Constantin

Buna ziua,

Am descoperit acest forum din intamplare si am constatat cu uimire ca sant atatea persoane care dezinteresat ofera sprijin in atatea situatii dramatice pe care viata ni le ofera.
Am fost diagnosticata cu TOC in urma cu doua luni, boala debutand brusc acu doi ani cand baietelul meu avea 7 luni, in prezent iau tratament cu zyprexa 2, 5mg si sertralin100mg. pot sa spun ca ma simt destul de bine, obsesiile au disparut, dar exista acea teama anticipatorie
Am o intrebare pentru d-na doctor!
exista momente din zi cand starea mea emotionala se schimba brusc, devin mai nervoasa, simt o frica inexplicabila si obsesia/impulsul de a face rau.Cateodata parca sant la limita dintre normal si anormal, .desi nu mi-am pierdut niciodata ratiunea.
Sa fie de la anxietate?sa fie altceva mult mai grav?
Ce parere aveti?

Buna ziua,
Da, senzatiile pe care le descrieti au legatura cu anxietatea si sint tipice pentru TOC. De fapt, TOC este o tulburare de anxietate. Inclusiv senzatia de limita dintre normal si anormal tot de anxietate e generata, nu este in descrierea dv nici un indiciu de ceva mai grav. In plus, debutul in urma cu 2 ani (un timp suficient de lung) in general asigura ca este doar o tulburare obsesionala fara tendinta spre altceva.
Este o tulburare foarte dificil de dus pentru orice persoana. Partea buna este ca sint tratamente disponibile, cel pe care il primiti este bun, dar la momentul la care (daca) o sa considerati ca nu va ajuta suficient, puteti cere medicului sa incerce si o alta optiune. In mod special in aceasta tulburare, ca in orice tulburare de anxietate, foarte util ar fi sa urmati sedinte de psihoterapie; imbunatatesc mult rezultatul medicatiei, si o sa va ofere niste instrumente cu care sa va descurcati mai bine in momentele de exacerbare a anxietatii.
Multa sanatate,
Dr. Ileana Constantin
Medic rezident psihiatrie

Buna ziua,
Acest mesaj este pentru toti utilizatorii acestui forum sau cei care se confrunta cu un episod psihotic acut. SE POATE. M-am convins ca se poate... am fost diagnosticat cu episod psihotic acut anul trecut pe 10 oct si acum la un an de la accident se vede ca sunt acelasi om care eram inainte de accident. fac in continuare tratament cu rispolept consta de 25 mg acum si ma simt foarte bine. ca sa ajung la aceasta situatie nici mie nu mi-a fost usor : fara alcool (care oricum nu-mi placea), fara cafea fara cocacola, ciocolata si alti factori excitatori de genul acestora. acum sunt la o alta facultate, am un serviciu cat de cat solicitant lucrez si acasa cate ceva, fac si alte cursuri, deci duc o viata solicitanta dar sunt multumit ca sunt bine. In concluzie cu putina bunavointa si cu mult ajutor din partea lui Dumnezeu SE POATE. Bineinteles ca multumesc pe aceasta cale dnei dr Tudor Corina de la Spitalul Militar Central Bucuresti sectia Psihiatrie care m-a repus pe picioare.
Multa sanatate.

Buna seara,
Doamna doctor, va multumesc pt raspuns. Eu sper sa nu fie un nou episod. De fapt azi a fost mult mai relaxat si nu a fost deloc nervos. Se poate ca pana isi intra seroquelul in functie sa se fi simtit mai rau.Vom urmari atent evolutia si daca va fi nevoie o sa va mai intreb cate ceva.
va multumesc pentru timpul acordat.
Cu respect, Carmenna

sotia mea sufera de tulburare schizo afectiva si de curand a avut o criza din care isi revine greu adik vorbea aiurea nervozitate era plecata intr o alta lume si doar pe mine ma recunostea si mh impartea in trei persoane prieten iubit si sot acum e spre binedesiare episoade de depresie reprezentata prin lacrimi plans fara motiv dar isi doreste un copil acum desi eu sunt de acord consider ca e prea devreme sa renunte la medicamente deoarece pe timpul sarcinii nu va putea lua niciun medicament si imi e teama pt sanatatea ei.Medicul ei spune ca atunci cand o sa si doreasca sa ramana insarcinata trebuie sa fie cu medicamentele pe zero.Acum ia 4 pastiele de solian si 4 de romparkin si inca nu si a revenit.Ce pot sa fac deoarece nu pot sa o supar spunandu i ca nu vreau copii acum deoarece e bolnava si e pe tratament, exista vreao solutie.Dupa spusele parintilor ei si a medicului aceasta criza a fost una foarte usoara pe langa ce a fost inainte.Eu vreau sa raman alaturi de ea deaorece a fost cinstita si mi a spus de problemele ei dar vreau sa o ajut sa o fac fercita si sa i ofer tot ce pot eu mai bun.Din pacate nu pot sa exprim prin cuvinte ce simt mai ales cand toti ma sfatuiesc sa renuntz la ea.O iubesc enorm si am sa fiu langa ea toata viatza dar ajutati ma cu sfaturi ce pot sa fac ca sa o fac fercita si sa raresc aceste crize.Multumesc din suflet.

Nu stiu exact cu ce anume sa incep deoarece problemele mele de natura psihica nu au o denumire exacta. Doctorul meu psihiatru a numit boala episod-anxios relational.
Totul a inceput acum vreo 5ani, in al doilea an de facultate. Pe atunci eram o persoana foarte timida si retrasa si tocmai iesisem dintr-o relatie sentimentala urmata de o depresie din care am iesit singura fara tratament. Am inceput, in urma acestei depresii, de fapt mi-am impus sa fiu mai sociabila, mai amuzanta, in centrul atentiei, adica exact opusul a ceea ce fusesem inainte. Fericirea nu a durat mult insa pentru ca am inceput sa am asa numitele revelatii, noi principii de viata, idei fixe, Am slabit foarte multa si am inceput sa am stari contradictorii, fie eram in culmea fericirii, fie la polul opus. Treptat au aparut gandurile psihotice, cum le numesc eu. Mi se parea ca oamenii aud tot ce gandesc, ca totul are legatura cu mine, ca lumea nu merge bine din cauza mea, ca sunt intr-un mare decor in care Dumnezeu este regizorul.(nu la modul metaforic).Pana la urma am clacat si am fost internata la psihiatrie dupa o tentativa de suicid. Mi s-a administrat solian 600 mg pe zi, cu scaderea treptata a dozei. Mi-am revenit incetul cu incetul, am reluat scoala si am ajuns la performanta de a lua doar un sfert de solian pe seara. Viata mea a reintrat in normal, m-am angajat in invatamant si m-am mutat singura. La trei ani de la acest episod am trait un al doilea cu aceleasi simptome, insa putin diferite. Am devenit din nou sociabila si placuta insa fara exagerari. Problemele au inceput cand a intervenit religia in viata mea. Am discutat cu un prieten adventist si dupa o discutie mai lunga mi-am schimbat conceptia despre religia ortodoxa, dorindu-mi sa trec la cea adventista. Intrasem intr-un fel de transa, incepusem sa ma rog foarte mult, simtind o caldura aparte in timpul rugaciunilor si fiind convinsa ca Iisus este langa mine. Din pacate ideile cum ca traiesc intr-un mare decor au revenit insa nu au mai fost insotite de teama. Mi se parea ca uneori oamenii din jurul meu sunt de fapt ingeri sau demoni care incearca sa ajunga la mine, insa nu imi era teama. Simteam ca trebuie sa fac totul pentru a ajunge la Dumnezeu pana intr-o zi cand am clacat deoarece nu ma puteam lasa de fumat. Am intrat intr-o depresie crunta, m-am intors acasa, am renuntat la munca si am avut parte de o noua internare, sub acelasi diagnostic. Am reluat tratamentul cu solian 600 mg pe zi, asociat cu xanax si zoloft pentru depresie. Simptomele cu decorul au disparut, insa s-a instalat depresia si o f puternica anxietate.Nu ma puteam uita la televizor, nu puteam dormi. Treptat m-am insanatosit cu continuarea tratamentului, m-am angajat si acum pot spune ca am o viata cat de cat normala, desi am revenit la timiditatea obisnuita. Sunt constienta ca trebuie sa iau tratament un timp mai indelungat, ca s-ar putea ca simptomele sa revina la diminuarea dozei, ca va fi greu sa-mi intemeiez o familie, dar m-am resemnat si cu aceste lucruri. As dori sa stiu daca exista cineva care mi-ar putea spune cum sa evit o posibila recidiva, sau care ar fi un stil de viata mai potrivit in astfel de cazuri. Mantionez ca acum sunt pe solian 400mg pe zi si zoloft.
Sper ca am fost cat de cat coerenta in cele de mai sus. Daca nu, va rog a ma ierta, dar acum am descoperit acest forum si simt nevoia de a spune cuiva toate aceste lucruri!

Pentru sad2.

Si eu iau acelasi tratamant ca si sotia dvs, adica solian si romparkin, cu exceptia ca am ajuns la doza de 400 mg solian pe zi. Si eu sunt la al doilea episod de acest gen si a durat mult mai mult recuperarea, in jur de un an de zile. In acel an nu am putut sa lucrez, am fost si depresiva si sufeream si de fobie sociala. Familia mi-a fost insa alaturi si va asigura ca daca sotia dvs va avea parte de iubirea si toata atentia dvs, simptomele vor disparea. Trebuie sa spun ca ea este o femeie norocoasa pentru ca va are si cel mai important e sa ii fiti mereu alaturi. Cat priveste copilul, sotia trebuie sa inteleaga (poate ar trebui sa aveti o discutie in 3:ea, dvs si doctorul) ca, in nici un caz nu poate ramane insarcinata in timpul tratamentului pentru ca aceasta implica mari riscuri atat pt copil, cat si pt ea. Am discutat cu doctorul pe pe acelasi subiect si mi-a spus ca trebuie sa fiu la 0 cu solianul pt a avea copii, plus ca in primele 4 luni de sarcina exista riscul revenirii bolii. Cu acest gand m-am resemnat si stiu ca decat un copil care ar putea suferi mental din cauza mea, mai bine fara sau, in ultima instanta, daca se va putea voi recurge la adoptie.
Poate doreati parerea unui specialist!Oricum eu va sfatuiesc sa aveti multa rabdare cu sotia pt ca va trece si acest hop.ATATA TIMP CAT TRATAMENTUL CONTINUA!!!!!!!!!!!!!!!

as avea si eu o nelamurire. daca sotul e bolnav si am dori sa avem un copil, trebuie sa renunte la tratament sau nu are vreo influenta?

Draga sad2,

Toata stima si respectul. Sunt din ce in ce mai putini oamenii care iau in serios cuvintele rostite la starea civila (la bine si la rau, sprijin reciproc etc). De asemenea este de apreciat si sinceritatea sotiei care ti-a spus dinainte despre problemele ei. Esti un om puternic, deoarece rezisti la "sfaturile binevoitoare" ale celor care te indeamna sa renunti la ea, ceea ce ar fi un gest de lasitate. Dar odata cu puterea de caracter de care dai dovada se impune si o mare responsabilitate la care te obliga decizia ta de a fi OM. Sa pornesti pe acest drum cu gandul ca vei merge cu el ORICE AR FI. Daca nu esti tu acela, mai bine renunti acum, decat sa abandonezi mai tarziu, mai ales daca faci si un copil (vezi povestea "Micul Print" cu imblanzirea vulpii). Si daca a venit vorba despre copil, ma intreb daca sotia ta doreste sa faca un copil tocmai din frica sa nu o parasesti. O astfel de decizie sau oricare decizii cu implicatii majore nu se iau in perioadele de instabilitate psihica (depresie, manie). Va trebui sa accepti ideea si sa fi alaturi de ea si mai ales sa o sprijini moral chiar in perspectiva ca niciodata nu va fi la fel ca alti oameni sau ca toata viata va trebui sa ia medicamente. Asta nu inseamna ca nu exista si o latura pozitiva. Dovedind ca te ridici la inaltimea unui caracter nobil, vei avea parte de dragoste din toata inima din partea unei femei mai sensibile ca altele si cu asta iarasi nu se pot lauda multi barbati. Vei avea nevoie de multa rabdare si intelegere si mai ales sa fiti uniti voi doi si restul lumii care se opun dragostei voastre pur si simplu nu exista. Drumul este plin de sacrificii, va trebui sa renunti la prietenii care considera ca nu e cazul sa ramai cu ea numai pt ca este un om bolnav... aceia nu sunt prieteni. Te sfatuiesc in general sa nu judeci pe nimeni, dar daca totusi vei judeca comportamentul sotiei, sa nu o faci in timpurile cand ea are o criza nervoasa sau cum e acuma depresiva, pentru ca e posibil sa nu fie ea insasi si e pacat sa naruiesti intr-o zi tot ceea ce te stradui sa construiesti in ani de zile. Pentru ca un cuplu sa reziste, nu este nevoie numai de dragoste, asa cum nici latura financiara nu este de neglijat, cat mai ales maturitatea celor doi. Sa stiti sa lasati fiecare de la el si sa acceptati compromisuri. Astfel veti reusi cu siguranta, nu ca sa invingeti boala, cat mai ales sa o ameliorati. Crizele vor fi din ce in ce mai rare si mai usoare si atunci veti putea duce o viata aproape normala. "Aproape" in sensul ca intotdeauna va trebui sa ai grija de ea sa o protejezi de energiile (oamenii) negative care pot (si unii chiar doresc) sa faca zile rele unui om sensibil (asta nu se schimba)... asa e viata... Inteleg ca esti la inceput de drum, de casnicie, ca altii (parintii ei) au cunoscut-o in situatii mai rele. How deep is your love? (cat de profunda este dragostea ta?) Totul depinde de asta. Cum stii sa iubesti? Ca o flacara mistuitoare (dragoste pasionala) sau ca lumina unei lumanari (dragoste lucida si rabdatoare)?
In final mai adaug ca decizia de a face un copil implica si un risc genetic in cazul acestor boli, ceea ce nu inseamna ca oamenii bolnavi renunta la asta. Altfel, sa stii ca exista antipsihotice care se pare ca tolereaza cu bine o sarcina, cum ar fi Lamotrigene (Lamictal, Lamotiran, Epimil si nu mai stiu cate denumiri derivate).
Un ultim amanunt... sa nu crezi ca sunt vreun specialist in domeniu... ci iti vorbesc din perspectiva unui om care a trecut prin ceea ce treci tu... sotia mea este bolnava de tulburari afective bipolare (in trecut diagnosticata cu schizo-afective ca sotia ta). Succes!
G.

pt ludmila25

eu am incercat sa i explic ca nu se poate (sunt psiholog desi nu pot sa ma port cu ea ca fiind specialist) sa avem un copil cel putin nu deocamdata datorita tratamentului dar inca nu e capabila sa inteleaga riscurile si prin aceasta atitudine a mea o intristez mai tare dar sper sa o conving deoarece si medicul i a spus la fel - trebuie sa fie cu tratamentul la zero dar pe mine ma ingrijoreaza deoarece lipsa tratamentului ii va readuce crizele de aceea i am spus ca am putea sa adoptam un copilas dar cel putin deocamdata e reticienta la aceasta propunere desi eu m am impacat cu gandul si pentru mine ea e cea mai importanta deoarece e un om extraordinar cand e sanatoasa.Multumesc mult pt sfaturi

pt ludmila25 si glady
inca nu suntem casatoriti avem nunta la anul si sunt hotarat sa mi leg viatza de a ei si sunt sigur ca Dumnezeu ne va ajuta sa depasim momentele grele si sa traim la maxim clipele frumoase pe care viatza ni le va oferi. Va multumesc pt sprijin si sfaturi.

pt sad2

Din ce am inteles sotia dvs este mai tot timpul trista, deprimata si are ganduri negre. Am uitat sa mentionez ca, pe langa solian si romparkin, iau si zoloft (antidepresiv). Acum 3-4 luni, dupa ce simptomerle bolii au trecut s-a instalat depresia. Eram deprimata tocmai din cauza faptului ca sunt bolnava, ca nu voi putea avea copii, ca va trebui sa iau mereu medicamente, etc. Plangeam chiar si fara motiv si am vorbit cu doctorul meu care mi-a prescris zoloft. Dupa o saptamana mi-am revenit, desi se spune ca abia dupa saptamani de tratament cu zoloft se vede rezultatul. Sunt foarte multumita de zoloft si am invatat sa traiesc cu problemele mele, depresia evaporandu-se. Mentionez ca nu am facut psihoterapie. Poate si sotia dvs ar avea nevoie de un antidepresiv.

pt sad2

Ma bucur ca esti psiholog, atunci probabil sfaturile mele nu au fost ceva nou pentru tine. Cu atat mai mult are sanse sotia ta sa gaseasca intelegerea si sprijinul de care are nevoie. Referitor la ideea de a adopta un copil, dincolo de latura nobila a gestului, exista riscul ca mai tarziu sa regrete ca nu a facut propriul copil... adica aceasta decizie de obicei o iau persoanele care nu pot sa faca un copil. Sau se mai pune problema daca adoptati si apoi o sa aveti si copilul vostru si se va creea un conflict de gelozie intre frati. Cred ca nu e cazul sa va grabiti si mai ales ca decizia trebuie sa fie luata de catre femeie si intr-o perioada cand este sanatoasa si constienta ca va trebui sa fie mama si atunci cand va avea caderi psihice si atunci totul va cadea pe umerii tai.

pt sad2 si Ludmila25

Nu inteleg de unde rezulta ca prietena (sotie in viitor) a lui sad2 este mai tot timpul trista. Depresia in sine implica durata, saptamani sau luni... daca ea a mai avut inainte de depresie vreo criza de manie (expansivitate) atunci depresia nu e bine sa fie tratata cu antidepresive deoarece acestea o pot "arunca" in cealalta problema a bolii. Eventual in situatie critica se poate administra un antidepresiv pe o perioada scurta de timp...

Pt ludimila si glady
Nu vreau sa ma laud dar cred ca eu sunt medicamentul ei pt depresie sias sugera tuturor ca aceasta "boala" se poate vindeca saucel putin ameliora prin iubire, linste samd deoarece atunci cand sunt langa ea e numai zambet.Si acum pt glady in principiu ai dreptate din punct de vedere medical depresia trebuie sa dureze mult mai mult pt a fi trecuta pe medicamentatie specifica.Dar consider ca depresia face parte din vindecare (recuperare) adik sunt vesti bune ca si revine dupa cate am studiat eu trecutul ei.

pt ludmila
Nu are ganduri "negre" adik spre schizofreniei (suicid) celputin mie numi spune asa ceva dar cred ca ar avea nevoie de psihoterapie deoarece orice om are acele mici secrete pe care pe unii ii afecteaza mai mult sau mai putin de aceea o intreb mereu dak isi doreste sa mearga la psiholog si e mereu in dubii.(ar vrea si nu ar vrea) Presupun ca ii este teama sa nu ma supar eu considerand ca am sa ma simt jignit ca nu sunt un bun psiholog samd.Incerc sa o conving ca orice om are nevoie de un confident. Deranjul cel mai mare pt mine a fost atunci cand medicul mi a spus ca nu e o idee buna sa mearga la psiholog (total neprofesional) argumentand ca nu trebuie sa ma dau la o parte si sa-mi asum responsabilitatea morala si sentimentala.Eu mi am asumat toate responsabilitatile atat timp cat am hotarat sa ne casatorim dar cu greu poti sa faci un om pe care il iubesti si care te iubeste sa ti spuna toate secretele mici mari asa cum or fi ele fara a exista teama din partea ei ca te poate supara samd.

pt sad2

Imi cer scuze daca am dat un sfat gresit in ceea ce priveste depresia existenta sau nu a sotiei dvs. Am dat doar ca exemplu cazul meu. Am incercat si eu psihoterapia in trecut, dar probabil psihologul clinician ales nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor. Depresia la mine a inceput odata cu boala, insotita de accese de plans fara motiv, senzatii de urat (nu gasesc alt cuvant), ganduri suicidale etc. La mine zoloftul a functionat foarte bine, iar doctorul meu psihiatru mi-a spus ca nu sunt riscuri ca acesta sa interfereze negativ cu solianul. M-am documentat putin despre zoloft inainte sa il iau si, intr-adevar, in unele cazuri nu si-a facut efectul. Probabil depinde de fiecare organism in parte.
Faptul ca va are pe dvs este, cu siguranta un ajutor nesperat (pe care eu nu l-am avut) si poate nu va fi nevoie de un medicament in plus. Numai bine!

nu ai de ce sa ti ceri scuze te inteleg si nu cred ca exista o tipologie exacta sunt sigur ca difera de la un pacient la altul desi suna urat pacient eu i as spune oameni cu sufletul mai sensibil decat al altora

sad2, si eu sufar de o tulburare afectiva, cu 2 internari. Inteleg ca pentru prietena ta e foarte important sa ajunga sa nu mai ia medicamente pentru a avea un copil. Eu am scapat de teama unei recaderi, de ginduri rele, de multe alte temeri, cu ajutorul psihoterapiei (de calitate).Tu ca psiholog trebuie sa stii beneciul psihoterapiei(dar nu cu psilog, ci cu psihoterapeut). Daca aveti posibilitatea e bine sa faca, pe linga tratament. Medicamentele ajuta, dar nu iti spun cum sa te descurci fara ele!.Asta e!Dragostea ta impreuna cu o indrumare de specialitate poate face minuni. Succes

pt ludmila

Am citit povestea ta si ma gandesc ca este bine ca iei solian, adica un antipsihotic, pentru a opri halucinatiile, ideile si gandurile ciudate... nu stiu daca doza este buna, deoarece nu sunt psihiatru, dar ma gandesc ca si psihiatrii aleg doza recomandata pe care o ajusteaza apoi in functie de cum se simte pacientul. Daca tot mai vin idei ciudate, atunci se incearca alt antipsihotic, pentru ca fiecare specimen de medicament de aceasta natura inhiba alti neurotransmitatori, pana se nimereste pe care dintre ei apar de obicei gandurile problematice. Atata timp cat suferi de idei ciudate, adica acele idei care incalca logica general acceptata a omului obisnuit (cam asa se defineste normalul), ai nevoie de antipsihotice. Dupa ce le iei o perioada de timp mai lunga (luni de zile), daca nu apar recaderi, psihiatrul poate opta sa scada doza antipsihoticului pana la zero (treptat in saptamani sau luni de zile), depinde din nou de cum se simte pacientul.
Psihologul te poate ajuta in sensul ca sa iti creeze un alt mod de a interpreta ideile ciudate atunci cand apar, de a te indruma sa folosesti logica pentru a le percepe intr-un mod inofensiv, de a accepta dramele trecutului ca sa le lasi acolo unde sunt fara sa te mai gandesti la ele si astfel sa iti strice prezentul si viitorul. Te mai poate indruma sa gandesti pozitiv si sa accepti viata asa cum este, deoarece asa facem cu totii, toti avem parte de bune si de rele si dupa ploaie vine soare si atunci ne bucuram de el chiar daca stim ca dupa aceea iar va veni ploaie si tot asa. Ca tot ai vorbit despre tentativa ta de suicid eu cred ca un om cand doreste asta nu o face fara sa se gandeasca, asa cum se spune "un gest necugetat", ci mai degraba cu cat se gandeste mai mult, cu atat i se pare ca decizia lui este singura valabila, ca nu mai are sens sa traiasca etc. Evident ca in cele mai multe dintre situatii omul nu are dreptate tocmai din cauza ca ignora in logica lui esenta vietii si anume surpriza pe care viata ti-o poate acorda in orice moment si care iti poate intoarce complet optica asupra existentei si atunci cand te uiti in urma nu mai ramane decat sa te gandesti ca bine ca nu ai reusit sa te sinucizi. As vrea sa iti spun o intamplare adevarata: am cunoscut in Canada pe drum cu autobuzul intre doua orase pe mama unui om cu dizabilitati (paralizat jumatate de corp, viata in scaun cu rotile). Nu mai imi aduc aminte din ce cauza exact, parca tatal lui toata copilaria il facea sa se simta ca este inutil, a intrat in depresie si a luat un pistol cu care s-a impuscat in cap. Culmea e ca a scapat cu viata si a ramas cu glontele in cap pt ca doctorii nu au cum sa il extraga. Si a ramas sa traiasca in scaun cu rotile cum am spus. Mergand la intalnirile celor cu dizabilitati asemanatoare, el a cunoscut o fata la fel de care s-a indragostit si s-au casatorit. Este fericit de cativa ani si uite asa a gasit un scop in viata - sa faca un alt suflet fericit. Concluzia este ca merita sa traiesti pentru ca daca nu ai reusit, nu inseamna ca nu vei reusi, pentru ca dupa urmatorul colt e posibil sa te astepte o fiinta care are nevoie de tine. Si nu ma refer numai la oameni, un suflet poate sa fie orice, un caine, o pisica, o planta... "Cine salveaza un suflet este ca si cum ar salva o lume intreaga".
Cred Ludmila ca trebuie sa iti gasesti preocupari care sa iti umple timpul pt ca sa nu te mai gandesti la lucruri pe care nu le intelege nimeni, dar pe care toate religiile pretind ca le inteleg, fiecare cu interpretarea ei si fiecare sustinand ca detine "calea si adevarul". Uite pe mine cel mai putin ma deranjeaza religia ortodoxa pentru ca nu ma forteaza si nu incearca sa patrunda in viata mea, in intimitatea casei mele, in sursa mea de venituri, sa ma faca sa cred ca sunt un pacatos etc., sa imi anihileze personalitatea. Daca nu esti umil, nu inseamna ca esti lipsit de modestie. Nu se imparte totul in alb sau negru, viata e plina de nuante intermediare si culori. E usor sa diseci o carte complexa cum e Biblia si sa scoti de acolo ce vrei tu sa iasa ca sa convingi pe altii sa faca ce vrei tu. Din acest punct de vedere sfatul meu este sa accepti lucrurile din jur asa cum sunt fara a le cauta alte sensuri. Sa iti umpli timpul cu ceva util si placut, sa mananci cat mai multe fructe si legume, nuci, alune, porumb, orez, cam tot ce seamna a seminte si carnea sa nu fie congelata, mezeluri cat mai putine (nici eu nu rezist sa nu pacatuiesc) pentru ca acstea contin conservanti si potentatori de gust (gen monoglutamat de sodiu) care s-au dovedit a fi un factor catalizator pentru depresie. Poate ar fi bine sa faci ceva sport, sa iesi la plimbare in locuri civilizate, sa scrii o carte... sa eviti stressul si persoanele care emana energie negativa (e usor sa le identifici pt ca sunt acele persoane a caror prezenta simti ca nu iti e benefica... te enerveaza, te intristeaza, iti creaza frica etc)...
Numai bine,
G.

pt Glady

Buna seara!
Iti sunt recunoscatoare pentru faptul ca mi-ai scris si pt ca mi-ai citit povestea. Am relatat cam 10% din viata mea, dar ai reusit sa observi esenta. Tot ce mi-ai scris este, per ansamblu, un sfat foarte bun, si anume, acela de a lasa trecutul la locul lui si de a incerca sa traiesc prezentul. Mi-ai surprins foarte bine episodul psihotic ceea ce inseamna ca esti un bun cnoscator al naturii umane.
In ce priveste fiintele care asteapta afectiune din partea mea (necuvantatoarele), una imi sta in brate chiar acum si pot spune, cu mana pe inima, ca nu ma mai simt singura. Pe de alta parte, treaba cu cuvantatoarele sta cu totul altfel. Locuiesc intr-o localitate mica, in care fiecare persoana stie problemele celuilalt, fiecare le discuta si le impartaseste celuilalt(sub forma de barfa evident). E greu sa gasesti pe cineva care, necunoscandu-te in profunzime si stiind doar problemele tale de natura psihica, sa te accepte asa cum esti. Recunosc ca uneori ma framanta gandul ca poate nu voi avea sansa sa-mi intemeiez o familie, mai am momente de deprimare din aceasta cauza, insa mi le controlez si faptul ca sunt singura face cumva acum parte din felul meu de a fi. Intotdeauna am fost mai singuratica si retrasa, din cauza timiditatii pe care, foarte ciudat, in copilarie nu o aveam.In fine, simt ca deraiez de la subiect. (faptul ca nu ma pot concentra si uneori vorbesc incoerent sarind de la un subiect la altul, este un efect secundar al solianului, asa mi s-a spus cel putin). De fapt voiam doar sa-ti multumesc pt intelegere! E f important pt mine sa pot discuta pe aceasta tema cu persoane care se confrunta cu aceleasi probleme, (in cazul tau sotia).Numai bine si multa sanatate!!!!!!!!!!!

pt Ludmila25

Buna dimineata! Multumesc pt aprecieri. Uneori e mai bine sa stii mai putin despre natura umana, ca altfel trebuie sa suporti toti oamenii "mici" si egoisti care se cred "mari" si generosi... si nu le poti spune in fata ce crezi despre ei... cat de transparenta este pentru tine lacomia lor pt bani si functii inalte, cat de mult te repugna modul lor de a fi si cum au ajuns acolo unde sunt azi numai prin manipularea altor oameni si nu prin valoare. Toleranta inseamna sa ii acceptam si pe acestia tocmai pt ca degeaba se catara pe gramada lor de bani si de putere, intr-o zi pleaca de pe lume asa cum au venit si nu pot sa ia nimica dincolo, dar au trait o viata intreaga fara sa inteleaga cata dragoste este ascunsa intr-un fulg de nea, spre exemplu si atunci imi este mila de ei.
Eu te sfatuiesc sa nu iti fie frica... vad ca esti o persoana inteligenta si tocmai de aceea te gandesti mai departe decat e cazul si asta creaza frica... Priveste la cei care nu au multa inteligenta si ai sa vezi ca nu sufera de depresie si nu merg nici la psihiatru ca oricum nu au bani nici de medicamente. Priveste si la cei pe care soarta i-a defavorizat si ar schimba oricand caruciorul cu rotile cu o boala psihica oarecum tratabila cu medicamente.
Si sotia mea a crezut ca nu va mai intalni pe nimeni in viata ei dupa ce a fost parasita de fostul ei sot (au fost casatoriti 6 ani), ca asa sunt unii oameni, parasesc pe altii pt "ceva mai bun", mai ales daca "jucaria" s-a stricat sau in cazul nostru a facut o boala psihica. Si eu am mai fost casatorit inainte (14 ani) si am 3 copii mari (fata de 20, baiat de 18, baiat de 16) si m-a parasit fosta pt. ca nu ne potriveam si erau altii mai buni ca mine, banuiesc... si apoi ne-am descoperit eu si actuala prin 2003 si dupa un an ne-am casatorit (deci avem 4 ani de casnicie) si ne iubim si ne intelegem foarte bine si uite asa din doua suflete ranite ne-am facut cuibusorul nostru in care ne simtim foarte bine si ea este mult mai stabila psihic... a mai fost internata in spital numai o data pe an pentru cateva zile si asta numai atunci cand am lipsit de langa ea... iar in ultimii 2 ani nu a mai fost deloc internata si asta se pare ca va fi a doua iarna consecutiv in care ea nu mai se simte deprimata. (prima ei criza a fost inainte de anul 2000, speriata fiind de ideea Apocalipsei... daca as fi fost in viata ei pe atunci sunt sigur ca nu ar fi ajuns la asta... )
Sanatate si tie si putere sa iesi la lumina!