Sunt satula... de tot

Anastasia ce mai faci? Cum mai supravietuiesti?
Eu nu mai fac fata. Indeplinesc dorintele tutror celor din jurul meu pentru ca nu stiu care sunt ale mele, nu mai am nici un plan de bataie, nici o tinta pe nici un termen. Fac in continuare tratament, mi-a sps doctorul ca inca cel putin un an trebuie sa mai fac si poate pot face si un copil, daca nu ma simt bine, eventual pot reveni apoi...pentru ca alta preocupare nu mai vad.
Soacra-mea zugraveste in toata casa si munceste ca o apucata, prietenul meu vrea masina, drept pentru care eu trebuie sa renunt la placerile mele pentru eventuale retineri banesti.
O sa am concediu o saptamana la mare, unde abia astept sa merg sa stau linistita sa nu mai aud de nimic, poate imi fac ordine in ganduri si poate gasesc o luminita de care sa ma agat.
Luminita de la capatul tunelului.
Ma gandesc ca anii trec si macar un copil sa am si eu, asa cum o sa pot sa-l cresc cu bune si cu rele.
Oricum nu am sa ma vindec niciodata de frica fata de barbati si nu am sa depasesc niciodata pragul spre maturitate.De aceea trebuie sa-mi gasesc ocupatii tinand cont de aceste lucruri.
Cand sunt singura si parca scap de cei din jur as vrea sa fac ceva pentru mine dar nu stiu ce, de obicei dorm dar nu ma multumeste, cand ma trezesc parac apar nemultumirile. Vreau sa merg undeva si nu stiu unde, la mama nu mai am liniste nici acolo, o gasesc si pe ea cu probleme, as renunta la ceva pentru altceva dar nu stiu pentru ce as putea sa fac sacrificii, asa ca ma gandesc la un copil...desi de multe ori ma gandesc ce am sa-l invat?
Sunt intr-o stare de asteptare si de stagnare...pana cand?Nu stiu, poate i se face lui Dumnezeu mila de mine si-mi intinde o mana.
Supravietuiesc ca un om de rand dara fara sperante asa totul a devenit ca o rutina.

Draga Mihaela dar de ce esti atit de suparata pe viata? pt toata lumea viata a devenit ca o rutina mai ales pt cei ce au anumitae probleme de sa natatw. zilele seamana intre ele parca nici nu sar schimba dar ceasul i-si vede de treaba lui: trece. nu te supara ca te intreb: citi ani ai? eu am 39 de ani si ma simt tinara, asi vrea sa fac foarte multe desi sint cit de cit realizata; am o casa am o fetita de 17 ani care cred ca e crescuta bine; dar parca tot mai lipseste ceva...nu am avut parte de o viata frumoasa, na em spetit muncind sa avem un rost si acum regretam anii pierduti. deci, intelege ca chiar daca esti realizat tot lipseste ceva, si asta nu din egoism. asa a lasat d-zeu sa vrei ceea ce nu poti avea. margi la mare poate acolo te vei regasi, si eu vreau sa vad marea anul asta dar nu cred ca ajung...BANII. capul sus ca viata e scurta!!!

Am 32 de ani si noroc cu maseaua care ma doare ca ma scoate din rutina, imi da semnale ca exist si trebuie sa merg la dentist.
In rest nu-mi mai vine sa merg acasa.
Fac tratament de 2 ani, am avut o depresie, cu rispolept consta de 50mg, deparkine si prozac.
Doctorul mi-a pus diagnostic de tulburare bipolara, dar nu cred ca e vorba de asa ceva, a fost o depresie puternica.
Si paraca de atunci traiesc intr-un vis, serviciu - casa, cafea -tigari.
Nu mai am nici o dorinta, am impresia ca nu mai trebuie sa fac nimic decat sa astept sa imbatranesc si sa mor.
Calculele nu-mi ies...pe mine nu ma intreaba nimeni daca sunt bine sau nu.
Multumesc pentru incurajari.

Daca asta iti face bine, te intreb: esti bine???. Dupa mine cred ca nu tia trecut acea depresie, ci tu o alimentezi cu nepasarea ta, incerci din rasputeri sa atragi atentia cuiva dar inca nu ai reusit. Nu sint rautacioasa, la fel ma simt si eu, incerc sa ies in evidenta chiar daca sint greu de suportat; stii Mihaela sint zile cind nici numi vine sa deschid ochii dimineata de frica ca a mai venit o zi de chin. Ti-am mai zis, eu am agorafobie de 5 ani..Pina acum nu am gasit un remediu concret si credema, am cautat de nu mai am putere nici sa mai vorbesc despre asta. Tu esti o fericita ca ai un servici, nu depinzi de altii sa-ti cumpere cele necesare, dar daca ti-ai acorda un pic de incredere cred ca vei vedea altfel viata. Am inteles ca ai un prieten, el stie prin ce treci?Sper ca nu intelegi gresit cuvintele mele si nici nu vreau sale iei ca pe niste sfaturi. E pur si simplu o conversatie. Si eu am multe zile naspa, ma simt rau, inutila, dezorientata si inspaimintata, dar incerc sa traesc cu speranta ca intr-o zi totul o sa mi se para un cosmar care a trecut Eu cred ca nimic nu are o solutie., si eu sint cam in ceata si incerc sa inteleg disperarea ta.
si eu fumez, beau cafea, dar faza urita e ca atunci cind aprind tigara ceva, cred ca de la bibilica, ma face sa ma simt rau, ametesc sau transpir, si asta doar daca sint singura acasa. Deci, vezi, mie frica sa si fumez.E naspa tare dar, nu pot renunta la acest viciu, care pt mine chiar este o placere. Ce-ti face maseaua?pe mine daca mar durea o masea si ar trebui sa merg la un cabinet stomatologic ar fi f., si stii de ce ? numai la gindul ca deschid dulapul sa ma imbrac mi se face rau...cam in stadiu asta sint.dar uneori ma incurajez singura, si mai am linga mine familia care ma suporta. daca nu te-am suparat o sa mai vorbim...Ramona- Italia

ok, e bine sa mai auzi ca sunt si alti frati de ai tai suferinzi, prind curaj. Ramona te admir pentru faptul ca poti sa stai in strainatate, eu nu ma simt bine acolo, am si eu un frate plecat si am fost de cateva ori pe la el, dar nu m-as putea acomoda.
Ce ma deranjeaza foarte tare este ca m-am ingrasat cam 20 kg, am si hipotiroidism si cred ca si de la tratament si nu stiu vad ca dupa ce am trecut de 30 de ani lucrurile s-au cam schimbat., sunt mai delasatoare, parca nu mai am dorinte si vise, nu mai indraznesc sa risc de frica sa nu mai trec prin ce am trecut, depresia aceea urata, cand nu mai puteam sa hotarasc pentru mine ce este bine si a trebuit sa hotarasca parintii mei, care nu ma prea cunosc, eu sunt plecata de la 14 ani de acasa.
Eram o luptatore si nimic nu ma putea opri din drumul meu, daca imi doream ceva cu adevarat, pana am ajuns si la biserica si am cam exagerat putin, desi mi-au fost date semnale ca trebuia sa merg mai rar acolo, n-am ascultat.
Nu stiu, inainte comunicam cu Dumnezeu, aveam o legatura stransa in tot ceea ce faceam, dar acum ma simt parasita...parca nu mai stiu ce sa-i cer si pentru ce.

Am impresia ca ratacesc printre oameni, sau daca ar fi sa ma rasplateasca cineva pentru eforturile mele nu ar stii cu ce sau in ce fel pentru ca daca eu nu stiu ce-mi doresc, ce-mi place de unde sa stie altii?
Am incercat si psihoterapie, dar ma intalnesc cand si cand cu medicul sa-mi mai descarc sufletul, simt nevoia sa ajut pe cineva si de aceea cred ca vreau un copil, pentru ca nu vad pe nimeni in jurul meu care sa aiba nevoie de ajutorul meu si atunci.
Serviciul ma face sa ma simt cat de cat utila, desi nu am curaj sa fac multe lucruri si multe le fac mecanic nu am o viziune de ansamblu.
Multumesc Ramona pentru comunicare, mai vorbim si cred ca iti este tare greu fara serviciu, pe mine ma omoara gandurile cand stau singura acasa.
Maseaua vad ca s-a mai potolit, dar imi este tare frica de dentist si trebuie sa o rezolv cumva.
Simt ca pot face mai mult dar imi lipseste o piesa care nu cred ca o mai pot gasi vreodata, din moment ce am gasit/o candva si i-am dat cu piciorul. Ma tine in viata credinta ca mai exista si alte solutii la aceeasi problema si poate in felul asta sa sper ca ma vindec.
Numai bine si mai vorbim!

Am impresia ca ratacesc printre oameni, sau daca ar fi sa ma rasplateasca cineva pentru eforturile mele nu ar stii cu ce sau in ce fel pentru ca daca eu nu stiu ce-mi doresc, ce-mi place de unde sa stie altii?
Am incercat si psihoterapie, dar ma intalnesc cand si cand cu medicul sa-mi mai descarc sufletul, simt nevoia sa ajut pe cineva si de aceea cred ca vreau un copil, pentru ca nu vad pe nimeni in jurul meu care sa aiba nevoie de ajutorul meu si atunci.
Serviciul ma face sa ma simt cat de cat utila, desi nu am curaj sa fac multe lucruri si multe le fac mecanic nu am o viziune de ansamblu.
Multumesc Ramona pentru comunicare, mai vorbim si cred ca iti este tare greu fara serviciu, pe mine ma omoara gandurile cand stau singura acasa.
Maseaua vad ca s-a mai potolit, dar imi este tare frica de dentist si trebuie sa o rezolv cumva.
Simt ca pot face mai mult dar imi lipseste o piesa care nu cred ca o mai pot gasi vreodata, din moment ce am gasit/o candva si i-am dat cu piciorul. Ma tine in viata credinta ca mai exista si alte solutii la aceeasi problema si poate in felul asta sa sper ca ma vindec.
Numai bine si mai vorbim!

Ramona, spune-mi te rog, tu te-ai lasat de fumat in timpul sarcinii si de baut cafea?Eu beau foarte multa cafea, cam doua cani si fumez un pachet de tigari pe zi, mi-e teama ca nu ma pot lasa si nu stiu cat de mult dauneaza acest lucru.

Buna Mihaela, iata ca a mai vanit o zi si noi incercam din rasputeri sa supravietuim; darpartea urita stii care-i: ceva nu ne da pace sa traim ca ceilalti, eu cred ca noi complica lucrurile. Ma gindesc ca daca asi lua situatia asa ca pe un episod oarecare nu ar fi asa de groaznic...Sint aici pt ca am stat singura 11 ani (fara sot) in disperarea sa facem casa.Am fost alaturi de parintii mei si de frati dar asta nu ma ajutat f. mult, ceva lipsea mereu, asteptam cu disperare ca ceva sa se intimple, aveam nevoie de cava si nu stiam de ce anume...Eram inconjurata de prieteni, de rude dar eu asteptam altceva...nu stiu ce?!
Desi sacrificiul nostru prinsese contur mie eu eram tot mai nemultumita. Sotul venea in tara o data pe an dar nu era suficient, venea si pleca fara sa se intimple nimic, il simteam tot mai departe, fetita crestea si asta ma speria de moarte, trecea timpul si eu...?
Anul trecut in oct. am primit o lovitura puternica din partea parintilor si a fratilor de m-a dezmeticit, ma adus cu picioarele pe oamint. Am realizat ca eu am familia mea, si desi am facut o casa pt. noi era f. putin...am hotrarit ca trebuie sa-mi vad de familia mea; si asa am hatarit cu sotul si cu fatita sa nu mai stam despartiti. Am venit in italia ca era mai comod. Am plecat fara remuscari, am lasat casa, parintii, fratii si am devenit o familie asa cum era normal.Am fost acuzata de nepasare, de aproape toata lumea, dar nu-mi pasa. Acum am o familie.
A fost greu la inceput dar acum e ok. Tu esti tare trista si am inteles ca nu ai avut o viata usoara...cit despre mersul la biserica ma abtin, nu stiu in ce masura iti face bine; la un moment dat si eu am avut o perioada asemanatoare, faceam slujbe in casa in fiecare post, citeam rugaciuni zilnic si strigam la cer sa-mi arate calea care o pierdusem. Nu vreau sa par o ignoranta dar am trecut de perioada aceea fanatica, cred in continuare ca este un Dumnazeu care veghaza pt noi dar atit si nimic mai mult.
Eu am fost insarcinata in 1989-1990, deci iti dai seama ca in haosul de atunci nu aveam cine stie ca educatie medicala si, da. fumam si beam cafea fara sa fac abuz, dar am nascut destul de usor si am o fetita (are 17 ani)destul de inteligenta si sanatoasa.Asta ramine la alegerea ta sau poti inreba un medic...
Incerca sa nu mai fii asa de pesimista ca toti avem loc sub soare, si nimeni nu poate cumpara viata...!!!!sper ca azi esti mai bine????!!!!!!

Da, ai trecut si tu prin multe greutati si totusi ai avut curaj sa faci pasul definitiv. 11 ani fara sotul tau trebuie sa fi fost tare greu, acum ai familia ta si e bine ca va intelegeti si te intelege tinand cont ca mai esti si bolnava.
Asa ma gandesc si eu important este sa ne intelegem noi doi, sa incercam sa nu-i lasam pe parinti sa se bage prea mult in viata noastra, cum face soacra-mea, care vrea sa controleze totul.
Azi sunt mai bine si incerc sa ignor lucrurile care ma necajesc, acum sunt suparata pe soacra-mea ca munceste ca o apucata si se enerveaza ca nu o bagam in seama.
De aia e mai bine sa stai singur, dar ma gandesc ca-mi va prinde bine un ajutor cand am sa am un copil, de asta o las sa faca ce vrea si incerc sa nu ma mai enervez cand apar contradictii.
Ma gandesc ca trebuie sa ne acceptam unii pe altii ca sa supravietuim cu bune si cu rele si incerc sa-mi spun punctul de vedere cat mai frumos imbracat posibil.
Stam in casa ei, socru-meu sta la tara si intentioneza si ea sa plece la pensie, dar pana atunci ne innebuneste de cap, munceste ca o apucata fara sa gandeasca sau sa ne intrebe si pe noi.
Of, iti multumesc pentru gandurile bune si, cum spuneai, intotdeauna este ceva care nu-ti convine.
Oricum tu ai crescut o fetita, sa-ti traiasca, si mi se pare un lucru mare si o mandrie.
Sunt bine, dar trebuie sa fac un plan de bataie cu care trebuie sa fie de acord si prietenul meu si sa actionez.
Am zile in care ma enerveaza toata lumea, asta si din cauza ca incerc sa fac pe plac tuturor ca sa fie bine, dar e o mare pacaleala, eu am programul meu si nu ma abat de la el si principiile mele pe care am sa incerc sa mi le impun.
Vad ca am trecut de faza in care mi se pareau zilele la fel si diminetile greu de trezit cu gandul ca va veni o zi de chin, deocamdata sunt nervoasa ca nu-mi ajung banii pentru ce vreau sa fac si parca nimeni nu ma asculta, fiecare face ce vrea, de capul lui.
Medicul mi-a zis ca mai am un an de tratament si pot face si copii, abia astept ca alta utilitate nu-mi gasesc, un an in care o sa facem rata la masina si sa-mi aranjez camera cum imi place mie, sunt de 2 ani cu prietenul meu, suntem si la inceput, nu am ca tine vechime si realizari prea mari.
Mai vorbim, imi face placere sa corespondam.
Numai bine si poate imi povestesti cum se manifesta boala ta, faci tratament?Te-ai ingrasat?
Numai bine iti doresc si ne auzim.

vai mihaela i-mi vine sa arunc cal pe geam, am scris um mes si nu sa trimis, dar voi scrie altul...

aha cred ca a fost prea lung. Sa vedem (eu fac multe greseli de ortografie), deci;
Toti traim dupaun"plan de bataie" dar nu esti cam dura cu tine.De ce trebuie sa planifici totul?asai ca daca ceva nu iese esti f. dezamagita?
Mai lasa lucrurile sa mearga de la sine si nu mai alerga asa prin viata ca esti deja extenuata. Incearca sa faci lucrurile mai usor si daca ai un plan razervati un 10 la suta in caz de esec. asa nu te mai deranjeaza daca dai chix la ceva ce ti-ai propus. Eu cam asa gindesc acum... poate e gresit!
cu soacra ce sa-ti spun nu te incarca cu energie negativa ca nu merita; eu nu mi-am vazut soacra de 12 ani si nici nu intentionez sa o vad in urmatorii12.
dar tu pentru tine de ce nu-ti gasesti o utilitate, te gindesti numai la altii?ma bucur ca vrei un copilut dar de ce peste 2 ani? asa e programat?
la noi a venit cind a vrut... nu e asa legea naturii???ai probleme? A, uitam sa-ti spun; in 2002 si eu am avut probl. cu tiroida. un prof. dr de la iasi mia facut analize si ecograf si mia zis ca am un nodul pe gusa. am facut tratament 1 an si dupa aceea mia zis ca e ok. Nu m-am ingrasat, atunci, aveam 52 kg si 1.60 inaltime, dar cu timpul am mai pus ceva pe mine. acum am 62, dar nici nu am o ocupatie fizica sa ma mentin. maninc destul de rational dar.sint mai linistita! sau mai nesimtita, nu stiu exact.o sa mai vb. o zi buna!

Ramona si eu am probleme cu tiroida, am hipotiroidism si am pus 20 kg in 2 ani, adiaca am 1.72 si 90de kg de la 70 de kg si cred ca si tratamentul antidepresiv m-a ingrasat.
Ai dreptate, cand ceva nu-mi iese sunt foarte dezamagita si nu=mi mai vine sa fac nimic, oricum simt asa ca m-am plafonat, parca m-am limitat, sunt foarte inchisa in mine si plina de ganduri negre.Uneori cred ca mediacmentele ma mentin pe linia de plutire.
Copilul este programat cam intr-un an, asa mi-a zis doctorul ca mai trebuie cel putin un an sa tin tratament si dupa caeea pot face copii, asa ca sa speram ca ma voi simti bine dupa renuntarea la tratament ca sa pot face copil, chiar daca revin dupa aceea la tratament.
Cum te intelegi cu fata ta? E destul de mare, sunteti prietene?Te mai gandesti sa vii in tara?

buna, Mihaela, eu cred ca majoritate dintre noi nu stie unde incotro merge. DE CE??? sintem dezorientati datorita vremurilor dure in care traim. Dar mai cred ca sint oameni care au facut mult rau celor di jur, cu connstiinta murdara sau patata si totusi supravietuiesc, au puterea sa mearga mai departe. Deci, fara sa fiu, ipocrita, spun ca ar trebui sa existe un dram de nesimtire in noi si sa mergim inainte cu mai multa forta si daruire. Ar trebui sa fim mai optimiste, dar vezi ca boala te face mult pre sensibil si parca stai tot timpul in garda; astepti lovituri pe care, poate, nici nu le vei primi vreodata!!! Si eu am zile proaste dar le accept pt ca stiu ca vor trece... asa a fost mereu. Nu sint, tocmai o luptatoare dar, am fost un om bun cu caracter, dar uite ca viata m-a schimbat si in primul rind increderea in mine este minima, in ceilalti...nici nu mai spun.Fetita mea(-iulia) este bine, dar, stiu ca, desi am luptat pt. ea, ii lipseste ceva. A trit doar cu mine aproape tot timpul si nu prea stie cei o familie adevarata. da sintem cele mai bune prietene, ia m-a ajutat f, mult cu boala mea, m si acum ma incurajeaza, dar este adolescenta ce sai faci, au fluturi, dar sint mindra de ia.in sept va merge la colegiu aici,
Nu cred ca vom ramine aici, cel putin nu intentionam deocamdata. dar vom mai vedea in viitor, oricum, ai alte posibilitati aici, dar e greu ca peste tot. Tu esti mai bine azi???ce tratament faci?

Uite sunt mai bine azi pentru ca trebuie sa accept stagnarea mea, sau nepasarea mea, faptul ca cei din jurul meu inainteaza in intelepciune, invata de la loviturile vietii si eu nu.Ma limitez la a face mecanic multe lucruri in speranta ca intr-o zi voi avea o viziune de ansamblu.
Eu fac tratament cu Rispolept Consta injectie de 50mg, Deparkine si Prozac pentru ceea ce a fost la inceput o depresie cronicizata si apoi tulburare bipolara, eu cred ca a fost o depresie puternica prin care Dumnezeu mi-a transmis niste mesaje. Pe care eu trebuie sa le accept acum si sa traiesc cu acest handicap, asa il consider eu.
Cum se manifesta boala ta? Si cat de des?
Da, am sa incerc sa nu mai fiu asa dura cu mine dar singura placere a mea la ora actuala este cafeluta si tigarea si ma bucur mult cand pot sa ajut pe cineva, cand ma simt utila, pentru ca am trait si experienta prin care nu mai eram buna de nimic, pur si simplu nu eram in stare sa fac nimic util sau bun. A fost cumplit, nu credeam ca are sa ma mai aprecieze cineva vreodata, eram singura si parasita de toata lumea lipsita de curaj si de speranta, eram disperata. Nu credeam ca am sa traiesc asa ceva vreodata.
Nimic nu-mi iesea si nu vedeam rostul la nimic, incerc incet, incet sa-mi croiesc o potecuta si sa mai capat incredere in mine.

Crezi ca exista oameni morti din punct de vedere spiritual? Oamenii vii, dar care sunt morti pe interior?
Stii, ma uit la un alcoolic, care nu este in stare de nimic decat sa bea si nu mai are nici un rost pe lume, devine dependent, il consider un om bolnav dar el s-ar putea sa nu recunoasca acest lucru si atunci este mai garv.
Cam asa ma vad si pe mine, un om mort pe interior, bolnav, dar care nu recunoaste ca ar avea o problema sau mai bine zis nu sunt sigura de acest lucru, nu sunt convinsa ca ceva este neregula cu mine, cred mai degraba ca nu mai sunt cu Dumnezeu, nu mai sunt pe calea cea buna si chiar nu stiu ce as putea face.
Daca as stii n-as mai pregeta, cred ca imi ramane varianta sa incerc mai multe posibilitati decat sa stau sa cuget.

Esti o persoana tare calda si imi place sa vorbesc cu tine. Iti doresc tot binele din lume si sa scapi de boala.
Imi plac oamenii de la care am ceva de invatat, care au viziuni deschise, imi place sa vad ce este mai frumos si mai bun la cei de langa mine si imi place sa cred ca si ei fac asta, dar nu este asa.
Stii, eu am ramas tot copil, tot fara responsabilitati si cand sa ma maturizez am facut depresie. Si de atunci tot copil sunt, nu inteleg discutiile celor maturi, si tare mult as vrea sa fac parte din anumite discutii sa ma implic, dar nu inteleg.
Te pup si iti doresc numai bine!
Mai am si alte nemultumiri, dar ma bucur ca ma duc sa mai fumez o tigara.
Pa!

Draga mea, am multumesc pt cuvintele tale dar, mie mi se pare ca nu iesti atit de imatura, ma faci sa inteleg ca esti mult prea responsabila la anii tai, incerci cu disperare sa tii problemele tuturor pe umerii tai, dar incearca macar sa intelegi ca ETI OM.

Draga mea, am multumesc pt cuvintele tale dar, mie mi se pare ca nu iesti atit de imatura, ma faci sa inteleg ca esti mult prea responsabila la anii tai, incerci cu disperare sa tii problemele tuturor pe umerii tai, dar incearca macar sa intelegi ca ETI OM.

Ramona, nu iti este greu sa nu ai serviciu?Sa te ocupi numai de casa, banuiesc ca stai si mult singura cand Iulia este la scoala si sotul la serviciu.Mie imi este foarte greu cand stau singura acasa, cred ca ti-am mai spus, ma innebunesc gandurile negre, eu am avut si o tentaiva de a ma sinucide, mi-am taiat venele.Prietenului meu ii este frica spune ca sinucigasii, sau cei carea ua incercat odata acest lucru nu se lasa pana nu reusesc.
Am zile cand am impresia ca toata lumea se uita la incheieturile mele.
Nu se vor acoperi niciodata.
Tu de unde esti ?Din ce zona a tarii?

Tie ce iti place cel mai mult sa faci?Care este ocupatia ta favorita?Exista ceva pentru care timpul trece fara sa simti?

ai messinger? hai sa vb acolo, -

acum o sa-ti povestesc despre mine:
In urma cu citiva ani, nu are importanta, am facut o nenorocita de cadere de calciu, pt mine a fost ca un fleac.Eu nu mai fusesem bonlava niciodata asa ca am tratato cu o nesimtire de nedescris, nu aveam eu tip de asta.Eu aveam misiunea mea:CASA. Luam ca si mg ca pe aspirina cind esti mahmur. pe nesimtite boala a avansat si eu ma-am trezit la un moment dat ca mi se face rau in piata, in locuri publice, in magazine, in spatii deschise, si ce crezi ca am facut??? nimic, i-mi plingeam de mila si cu o incapatinare de fier nu acceptam ideea ca mi se intimpla mie. Cine incerca sa ma ajute refuzam cu disperare si asa am capatat o gramada de fobii. Luam ca disperata tot felul de tratamente dupa ureche (alopate sau naturiste), chiar o luasem prin preoti cu convingerea ca era ceva necurat si asa au trecut anii si am alimentat psihicul cu tot felul de mizerii de l-am zapacit.

In starea asat ma aflu si eu nu aceept ceea ce mi s-a intamplat si desi iau un tratament la indicatia medicului nu sunt ferm convinsa ca am ceva, desi cand m-am dus la control eram intr-o stare de nedescris.Nu pot accepta ca am ceva, eu cred ca sunt o lasa, am renuntat sa lupt cu viata.

scriu asa ca dacai lung mes nu se trimite
Deci, acum sint aici si sa-ti spun cum se manifesta:, nu ies singura din casa, nu stau singura in casa, ies numai insotita si nu ma departez f. mult de casa daca sint pe jos, iar daca sint nevoita sa merg intr-un marchet, merg cu masina cu cineva care stie situatia mea si inainte de a intra ma asigur unde este iesirea, cheile de la masina le tin la mine in mina(nu in buzunar), ma plimb sau mai bine alerg prin magazin pina intru in panica, caut iesirea si cid ies si vad masina deja raul trece.De multe ori ma intorc dar de cele mai multe ori ramin afara. Nu plec fara telefon cu credit pe el, totdeauna, imi iau pastile cu mine...Ce mai am o lista lunga de "ritualuri". sint greu de suportat dar slava Domnului ca am familia care nu ma condamna. Stiu ca am nevoie de terapie dar acum este mai complicat, iau lexotanil de 3mg si ca cu mg (par la ceas zicea cineva...); am incercat xanax si sereupin aici de la medicul de fam, dar in 2 sapt eram pe burta, nu le suporta si am renuntat.
Cam in stadiul asta sint acum draga mea dar nu disper ca eu am cautato, din contra am speranta ca intr-o zi voi merge cu fiica mea sa invadam magazinele...intr-o zi...ma duc si eu sa fumey o tigara!!! mai vb -

Buna, mihaela, imi pare rau pentru tine ca te simti rau, eu sunt destul de bine, dar mai am si eu zile proaste dar trebuie sa depasim, nu dispera, te pup si Doamne ajuta!

Buna! Mie mi s-a declansat un sindrom anxios-depresiv recent (in urma cu o luna) si sunt si eu foarte speriata si foarte pesimista, pentru ca am senzatia ca nimic nu mai e ca inainte si nici nu o sa mai fie. Atacuri de panica am destul de des, cu toate ca am luat alprazolam si mi-a mai trecut, inca persista. Terapia ajuta foarte mult la fel ca si sustinerea din partea celor dragi, dar din pacateparinti nu ma inteleg si cred ca nu am de fapt nimic (asta ma demoralizeaza cel mai mult) si imi tot spun ca sunt nebuna...E trist. Singurul meu sprijin e prietenul meu, dar el nu se intoarce in tara decat peste 3 saptamani si cu toate ca vorbim la telefon, nu e acelasi lucru. Noi suntem impreuna de 5 ani si nu am stat niciodata despartiti. Probabil si asta e o cauza. E greu, si gandul ca s-a declansat de la varsta asta (22 ani) ma pune pe ganduri in privinta viitorului meu - o sa fiu in stare sa functionez ca un om normal, sa am o familie normala, sa am copii? Cel mai important lucru e sa te gandesti ca o sa vina si vremuri mai bune, pentru ca e imposibil sa fie rau tot timpul. Ieri seara de exemplu m-am simtit perfect normal, exact ca inainte de atacuri si m-am bucurat atat de mult. Mihaela tu ai realizat o multime de lucruri in viata, ai familie, vrei acum sa ai si un copil - totul e spre bine! Nu merita sa te amarasti, o viata ai - bucura-te de ea! Am ajuns la concluzia ca noi singuri ne punem bete in roata cateodata, de parca ne-ar fi frica sa fim fericiti! Iti doresc sanatate si puterea sa faci tot ce iti doresti!

buna.sunt fernanda, am 21 de ani si sunt studenta in anul 3 la stiinte economice.ei bine de cateva zile am inceput sa iau Rudotel deoarece sunt extrem de stresata.mama mea cred k are o cadere nervoasa acum si incep sa cred k ma aduce si pe mine pe acelasi drum.de 6 luni de zile tatal meu a plecat in strainatate pt a ne ajuta sa ducem o viata decenta.de atunci mama lui sta la noi pt k a suferit un accident vascular si nu putea sa se intretina singura.mami a fost nevoita sa se ocupe de ea din toate punctele de vedere pt k era imobilizata in pat.de atunci cred k a suferit un soc din care nu si-a revenit nici acum.noi stam si cu parintii mamei mele, deci ea a fost nevoita practic sa se ocupe de 3 batrani.ceilalti se ingrijesc singuri dar cineva trebuia sa ii supravegheze.ei bine acum bunica si-a revenit si urmeaza sa fie dusa la casa ei, dar mami continua crizele de nervi.eu fiind cea mai mare si singura cu care se putea intelege se razbuna tot timpul pe mine.iar eu nu ma pot controla.sunt extrem de stresata.mai am si 6 restante, dintre care 4 nu le-am luat pt k am fost in strainatate sa muncesc pt a-mi putea plati facultatea.in primul an am intrat fara taxa, dar din anul 2 pt k nu am invatat indeajuns am intrat cu taxa.si am considerat k parintii mei nu trebuie sa plateasca pt ceea ce am facut eu.mi-a fost foarte greu in primul an pt k totul a fost nou si m-am acomodat destul de tarziu.acum vorbesc pe internet, de 4 luni, cu un baiat din strainatea si totul e perfect.abia asteptam sa ne intalnim pt k nu ne-am vazut niciodata.mami e foarte incantatasi e de acord, dar in timpul crizelor incepe sa ne jigneasca atat pe el cat si pe mine.iar cand e calma imi spune sa o iert.nu mai rezist nici eu in modul acesta.m-a adus si pe mine intr-o stare extrem de agiata, incat nici nu mai stiu cum sa ma comport cu ea.wow... cred k v-am plictisit destul...va multumesc pt atentie si daca aveti niste sfaturi...orice e binevenit!

Fernanda, inteleg perfect prin ce treci - si tatal meu e la fel. Vine mereu nervos de la servici si isi varsa nervii pe mine si crede-ma imi spune niste lucruri absolut groaznice.pe de alta parte si eu sufar de anxietate si stiu ca atunci cand am un atac de panica ma comport complet irational (tremur, plang, sunt sigura ca o sa mor - simptomenele obisnuite) si il inteleg pe de-o parte ca nu se poate abtine. Ca sa scap de momentele alea ma feresc din calea lui cand e asa, plec afara, la o colega, la bunica (in timpul facultatii sunt tot timpul la cursuri si vin abia seara cand e mai calm) si in plus vorbesc cu el cand se simte bine si ii explic ce face, nu intelege mereu, dar mai nou se mai si abtine, ceea ce e bine. Vorbeste cu mama ta daca poti, explica-i cum te face sa te simti, intreab-o daca vrea sa te aduca si pe tine in pragul unei caderi nervoase (sunt sigura ca nu vrea) si spune-i ca ar putea sa consulte un medic, nu neaparat psiholog, medicul de familie, care sa-i dea calmante, sau suplimente alimentare, vitamine. Bafta!

buna -laura, noi am vb putin si pe yahoo, dar nu ai mai intrat, ce mai faci cum decurg sedintele le terapeut?
te simti mai bine, daca vrei sa mai stam de vorba intra pe yahoo ca ai id meu.sper din tot sufletul sa fii mai bine...multa sanatate!

Buna Fernanda,

Este strigatpr la cer ceea ce se intimpla cu tine, cu noi, dar cred ca trebuie sa ne adunam cumva si sa trecem peste asta. Tu esti f. tinara si nu meriti asa ceva dar incerca sa te desprinzi cumva de problemele celorlalti, si sa-ti urmezi cursul vietii asa cum meriti la 21 de ani. Eu m-am inbonlavit mult mai tirziu si totusi mie f. greu, ni vreau sa realizez sau mai bine zis nu accept ca sint asa si uite ca anii trec si starea mea sa oprit intr-un punct peste care nu mai pot trece. Ce sa-ti spun, nu sint sfaturi, dar, cred ca atunci cind vorbesti cu cineva care este in cauza si trece prin ce treci tu parca te simti inteleasa. Mie imi face f. bine.Am cautat tot felul de raspunsuri care au intirziat sa apara, nu stiu ce asi mai putea face mai mult de atit, probabil sa las timpul sa-si faca treaba...Tu ai incercat sa mergi la psiholog?Poate te vei simti altfel daca mai aflii ceva mai mult, sau poate ca nici nu este o problema f. grava la tine, decit faptul ca mama ta are probleme si tie frica sa nu fie ereditar. Am avut si eu, cinva etape de genul asta; mama mea are diabet insulinodependent si cind credeam eu ca am cit de cit simtome asemanatoare., mi se usca gura sau ma dureau picioarele...sau mai multe simtome apropiate de cele in diabet, faceam imediat test de glicemie, dar din fericire mereu eram in parametri normali. Si am tinuto asa un timp pina m-am convins singura ca devin paranoica...Doctorul meu de fam intr-un timp chiar mia zis ca sint ipohondra, sau cam asa ceva, imi repeta mereu ca sint o alintata si nu era ceva serios de care sa ma pling...asa am inceput sa ma documentez singura si deja era f. tirziu cind am aflat ca am agorafobie. Pe forum nu plictisesti pe nimeni sa stii, si eu am fost acuzata de cineva ca ma pling pe forum dar eu cred ca daca cineva nu vrea sa citesca mesajul tau poate da mai departe sau il poate ignora.Daca te simti usurata nu inceta sa pui intrebari aici sau sa scrii ceea ce doresti...mai vb, Ramona.