Sotul meu nu mai e atras de mine. Ma vede ca pe o ruda apropiata (o sora poate)

Buna tuturor! De cateva zile universul meu s-a rasturnat pentru ca mi-am fortat sotul sa-mi spuna ce anume nu merge in relatia noastra si acesta mi-a spus ca nu mai este atras de mine, ca ma vede ca pe o persoana draga, un membru de familie, o sora. Suntem impreuna de 6 ani si primii 4.5 ani au fost pasiune, agonie, iubire si prietenie. Atat de fericiti, atat de devotati, apropiati unul de altul. Cand am ramas gravida a inceput usor sa se distanteze de mine. Am inceput sa facem dragoste tot mai rar. Imi spunea ca ii e frica sa nu ma raneasca. Era logic si credibil deci am acceptat. Dupa ce am nascut mi-a fost f greu pentru ca nu am avut deloc ajutor cu cel mic, Iar el a fost distant si am facut dragoste rar. Si a fost din ce in ce mai rar plus ca a inceput sa isi piarda erectia lucru care il frustreaza si il face sa se retraga. L-am rugat sa imi spuna care e problema, cum pot sa il ajut dar mi-a spus ca e stresat si sa-i dau putin timp ca apoi totul sa fie cum a fost odata.A trecut un an jumatate de la inceputul problemei! Acum ca stiu care e motivul, cum pot sa fac lucrurile sa se schimbe. Il iubesc si vreau sa fie fericit, implinit. Nu pot sa ma gandesc ca sta cu mine din mila sau pentru ca avem un copil. Cum putem trece peste asta?

Venirea unui copil de obicei instraineaza putin persoanele, pt ca mama se dedica 100% copilului si sotul nu mai este pe primul plan, nu mai este centrul universului ei si fara sa vrea sa schimbat, o alta cauza poate fi si stesul si faptul ca stati in aceeasi camera cu bebelusul, poate ca vati schimbat psihic dar si fizic dupa nastere.

Da, intr-adevar un copil schimba relatia dintre parteneri pentru ca nu mai suntem doi cu trei, insa nu l-am neglijat. Problema a fost ca intr-adevar copilul a dormit la inceput cu mine pentru ca plangea mult, se trezea foarte des si era un calvar ca toata noaptea sa fac drumuri in camera lui. Atentia mea a fost impartita si poate asta a adus o oarecare ingrijorare/gelozie din partea lui. Fizic nu m-am schimbat: 1.70m - 57kg, exact cum eram inainte si sunt genul de femeia care am grija de mine.
Cauza am inteles-o, dar ce e de facut? Cum pot sa schimb situatia, sentimentele de respingere pe care le simt, vom mai fi cum am fost odata sau macar aproape? E o lupta pe care o duc in van sau sunt raze de lumina?

O "iubire nebuna cu agonie" inseamna o iubire pasionala cu multe momente frumoase, clipe de neuitat, intense.
Am discutat sincer cu el, l-am intrebat ce anume din comportamentul meu il inhiba. Raspunsul e mereu acelasi: tu nu ai nici o vina, eu sunt cel care am o problema. El a facut deja terapie un an jumatate fara ca eu sa stiu si si-a pierdut speranta ca lucrurile sa fie bune intre noi pentru ca nu a vazut nici o schimbare. Vrea sa facem dragoste dar cred ca se inhiba singur in timpul procesului.
Mi-a spus ca ma iubeste f mult, ca iubeste totul in mine dar nu-si poate explica de ce nu mai este atras sexual.
I-am propus sa mergem la un specialist impreuna, dar mi-a cerut sa incercam singuri pentru ca nu mai vrea sa treaca iar prin acelasi process. Mai mult, zice ca se simte un pic mai bine acum ca si-a descarcat sufletul, ca eu stiu care este problema care il termina psihologic si ca nu trebuie sa ma mai minte in privinta neputintei. Cu toate astea, e inca in depresie, retras, nesigur. La fel si eu!

Agonia a venit din faptul ca nu traiam in aceeasi tara si ne-a fost foarte greu la distanta. Ne era mereu dor unul de celalalt desi ne vedeam la fiecare 2 saptamani. Agonie am avut amandoi pentru ca ne doream un copil foarte mult si nu a venit imediat.
In spatele depresiei el spune ca este situatia economica, dezamagirea ca banii investiti intr-o afacere nu aduc profit, dezamagit de criza si sitemul care il impovareaza plus volumul de munca. Daca ar mai fi si altceva nu imi spune, insa nu cred ca e vorba de o alta femeie (sau nu vreau eu sa cred)
Nu mi-a spus pentru ca I-a fost rusine zice desi intre noi nu au fost secrete si nici nu ne-a fost rusine cu nimic. Nu l-am judecat, ci mereu l-am sprijinit, indifferent de problema.
Ar putea sa fie speriat ca daca lucrurile nu merg bine sa ajungem la divort si sa plec cu copilul, iar lucrul asta sa-l inhibe mai tare?
O sa mai insist sa mergem la un terapeut impreuna iar daca nu...eu voi merge cu siguranta!