Mi-am ratat viata

Bună seara!
Încep prin a spune că nu este pentru prima dată când mă adresez vouă în speranţa că voi găsi un răspuns la ce mă frământă sau dacă nu un răspuns concret măcar o vorbă bună.
Visul meu a fost întotdeauna să devin medic, sa studiez medicina, dar să spunem că universul nu mi-a fost tocmai alături. E greu să-ţi depăşeşti statutul în societate. Noi am fost o familie de... tras în plug, cum s-ar spune. Situaţia financiară nu ne-a permis ca eu sa urmez facultatea: alt oraş, chirie, bani de studii, cărţi, materiale etc.
Aşa că am abandonat ideea în speranţa că-mi voi găsi fericirea pe alt drum şi visul meu o să se piardă sau transforme în alt vis. Dar nu a fost aşa. Au trecut 5 ani de atunci şi mă încercă un sentiment foarte urât. Am studiat altceva, dar nu mi-a adus nicio satisfacţie, nu-mi iubesc meseria, nici n-am profesat, dar nici nu am avut vreun servici vreodată.
Cu toate că am o familie minunată, adică mai precis un soţ minunat care mă sustine şi-mi oferă tot ce mi-aş putea dori nu sunt fericită. Nu-mi găsesc defel liniştea şi tot în jur mă nemulţumeşte.

Mă încercă sentimentul de viaţă ratată. Tot ce mi-am dorit a fost să fiu medic şi trăiesc zi de zi cu impresia că mi-am ratat ocazia, că visul meu nu se va mai materializa vreodată. Am 23 de ani, sunt într-o ţară străină. Mi-ar lua 3 ani să învăţ limba atât de bine încât să pot studia aici. Aş fi 26 când să spunem că m-aş putea înscrie la facultate. Ceea ce îmi pare. târziu de tot. În mod normal o facultate începi la 19, 20 de ani, când eşti în deplinătatea puterilor tale. Plus că după anii de studiu ai nevoie de încă atâtata timp să spui că ok, sunt medic...
+ ca orice om te gândeşti că ai şi altceva de făcut: copii, familie, casă...

În concluzie mi-am ratat viaţa şi văd cum anii trec şi trec repede, iar eu nu realizez nimic din ceea ce-mi doresc.
Ceea ce vreau să lămuresc sau să-mi lămuresc este:
cum să trec peste sentimentul ăsta că mi-am pierdut visul sau cum sa învăţ să trăiesc cu el şi să nu-mi mai afecteze calitatea vieţii?

Ştiu că poate unii dintre voi se vor gândi că exagerez, dar pentru mine a fost visul vieţii mele. De fiecare dată când sunt într-un spital o simt. Simt pasiune în mine când vine vorba de asta: mă atrage tot ce are legătură cu medicina, mă intrigă ambulanţele, vreau să fiu acolo, implicată, să trăiesc, să ajut, să fiu parte din...
nu e zi în care să nu mii se amintească ceea ce am pierdut...

Ps: Scuzaţi încadrarea subiectului în această categorie, dar nu am găsit ceva mai apropiat.

În primul rând, mulţumesc pentru răspuns. Apreciez!
Sprijin într-adevăr am, cel puţin din partea soţului. Sunt convinsă că mă poate sprijini atât moral, cât şi financiar.
Apoi sentimentul acesta de viaţă ratată mă copleşeşte şi există pentru că izvorăşte din multe exemple palpabile. Foarte multe persoane din jurul meu şi-au dorit câte ceva...decent, să spun aşa, şi foarte puţini dintre ei au realizat. Cum să spun, e greu să-ţi depăşeşti statutul. Când eşti un om mediocru ai toate şansele, ba mai mult chiar, să rămâi acolo unde eşti. Un om mediocru va avea întotdeauna vise măreţe pe care nu le va putea dobândi pentru că nu au bani să se întreţină(exemplul meu la vârsta potrivită), nu au posibilităţi financiare de a-şi urma visele, de a da un Start cu piciorul drept. Deci, scuzaţi-mă, vă rog pentru că mă simt îndreptăţită de a spune că "dacă vrei, poţi!" îmi sună a principiu cu prea puţină aplicabilitatea în lumea reală. Când nu te naşti într-o familie de medici, când tatăl e doar un simplu muncitor într-un oraş ce nu are nici măcar o facultate la-ndemână poţi să tot vrei că degeaba.

Revenind la ceea ce mi-aţi mai spus, departe de mine ideea de a-mi urma visul pentru eroism.
Ca să înţelegeţi pasiunea mea pe care mulţi din jurul meu nu o pot percepe, sunt zile în care pur şi simplu merg în "vizită" la Spital, fără a avea vreun vizitator anume de căutat. Pur şi simplu... în observaţie şi pentru a încerca sa-mi alimentez într-un fel dorinţa. Dar de cele mai multe ori cad pradă gândului că pur şi simplu mi-am ratat ocazia. La 19, 20 de ani se... studiază. Cum se spune, există un timp pentru toate. Timpul acela pentru mine cred că a trecut, adică aşa simt. Colegii mei care au urmat visul meu(Doamne, cum m-am simţit şi mă simt de fiecare dată când mă gândesc) acum au absolvit, au făcut PRACTICĂ, sunt acolo... sunt aproape gata. Eu nici măcar nu pot începe. Am aproximativ 3 ani ca să pot da un Start. Poate!!! nimic cert, nimic sigur...

Şi timpul trece şi cum trece mi-e greu să mă concentrez pe limbă când eu am un vis mult mai mare şi toate astea adunate sunt prea mult. Iar încrederea că se mai poate pentru mine...după cum spune titlul, e cam la limita inferioară.

Incearca ptr inceput, sa faci o scoala de asistente medicale sau cursuri de paramedici. Ca timp, , castigi ani" ( facultatea dureaza, apoi rezidentiat, specializare ) dar vei fi in mijlocul actiunii, vei face ce-ti place cel mai mult.Incearca esti atat de tanara, se poate, nu te blaza, urmareste-ti visul.Iti tin pumnii.

O scoala de asistente nu cred ca mi-ar aduce satisfactie, adica visul meu este altul. Si a castiga ani... Daca urmez acest drum si
la sfarsit o sa ajung tot aici in situatia in care ma aflu astazi? cu regrete, cu frustrazi si poate uneori cu uratul sentiment de invidie. E greu sa vezi ceea ce ai fi putut fi in vietile altora.
Nu stiu ce pot face si nici nu mai stiu la ce sa sper. In interior stiu ca sunt doar un om din acei oameni mediocrii de care vorbeam mai sus. Cu toate ca incerc sa-mi vad viata altfel, ma lovesc mai intotdeauna de gandul ca ma voi rezemna, ca anii vor trece si o sa fiu exact asa cum sunt toti cei cu acelasi statut ca al meu. Un serviciu de tras in plug, un salariu ce acopera facturiile si... zile traite in viteza.
As vrea sa pot crede ca da, daca iti doresti poti muta muntii din loc, daca ai suficienta ambitie vei izbuti, daca iti doresti suficient de tare vei reusi, dar... realista fiind, ma gandesc la faptul ca e nevoie de mult mai mult. Drumurile pe care apuci nu sunt alese numai de tine, sunt o groaza de factori exteriori care-ti influenteaza alegerile, ba te un in situatia de a nu avea un cuvant de spus.
Faptul ca sunt in strainatate, ca invat o limba aici, ca nu am un serviciu, ca am 23 de ani si o facultate care ma irita si despre care nici macar nu amintesc... toate astea sunt decizii pe care nu le-am luat de buna voi si nesilita de nimeni. Viata m-a obligat sa apuc drumul acesta, chiar daca ar parea ca sunt 100% stapana pe mine, nu-i asa!

Deci, pot sa-mi urmez visul acum?
...
Eu aleg?
Nu stiu, mi-e asa greu sa accept ca au trecut anii, ca mi-am ratat ocazia. Poate ca e si o criza a... varstei, a existentei. Dar cand ma zaresc in viitor facand ceea ce nu-mi aduce o satisfactie... Ce rost are? te trezesti dimineata si traiesti la intamplare. Te trezesti asteptand sa mai treaca o zi. Sumbru sentiment.

am si eu ceva de scris, mai corect de dat un exemplu..in copilarie am avut ca meditator la limba latina, un profesor in varsta..70 si ceva... in jur, eram copil nu mai stiu exact... Acel om s a pregatit ani la rand sa si dea docroratul la Viena in sanscrita..deci pe la sa zicem 73 a dat doctoratul, a picat cu greseli minore, dar a picat.. anul urmator a dat din nou si a luat...A murit la 83 de ani, implinit..trage singura concluziile.. parerea mea, 23 de ani, inca esti copil... cum ai spus pas cu pas.. limba, facultatea.. stagiatura... esti medic... nu ti pierde timpul gandindu te si regretand... actioneaza...si daca la 40 de ani te numesti medic, gandeste te ca 20 de ani minimum poti practica meseria dorita...asta gandind la rece...iarta ma ca sunt asa directa.. in trecut eram sovaitoare... strainatatea m-a schimbat.. pup si noroc

Mulţumesc frumos pentru intervenţie!
Îmi prind bine exemplele acestea concrete. Cred că omul acela a fost unul excepţional şi ai dreptate când spui, a murit împlinit, a făcut exact ceea ce şi-a dorit indiferent de vârsta, de timp.
Mi-aş dori să-mi păstrez speranţa şi să mă părăsească acest sentiment de "am ratat", "am pierdut"... când am perioade din aceste şi în majoritatea timpului am le cam las toate baltă şi-mi plând de milă. Din păcate şi spre ruşinea mea.

Mulţumesc.

D-na Carmen,
Vă mulţumesc pentru intervenţie şi observaţii. Să ştiţi că am analizat mult şi bine visul meu, am avut destul timp la dispoziţie din clipa în care am terminat liceul. Sfatul pe care mi l-aţi dat în legătură cu alt studiu l-am aplicat şi am fost aproape convinsa că voi ajunge la satisfacţia de care vorbiţi, că voi uita de ceea ce-mi doresc, că se va stinge odată cu trecerea timpului pasiunea mea, dar nu a fost aşa. Am studiat altceva, am absolvit, am diploma la îndemână şi nici măcar nu-mi place să amintesc despre ce am terminat. Nu mi-a oferit nicio satisfacţie, nu m-a îndepărtat nici un pas de ceea ce mi-am dorit cu adevărat. Aşa am spus şi eu sau mai degrabă am fost pusă în situaţia de a alege drumul acela, studiu, plecat din ţară şi degeaba. Mă gândesc zi de la la ceea ce aş fi putut să fiu şi nu sunt, trec prin spitale în "vizită" şi îmi caut determinare şi convingere că poate într-o zi voi putea fi şi eu într-o cameră din acelea. Îmi doresc atât încât mi-a trecut prin minte să mă înscriu într-un program caritabil- făcut ordine în ambulanţă, numai pentru a putea fi în mediul acela.
E greu să-mi explic pasiunea, e greu să explic un sentiment pe care-l am. Simt eu că acolo trebuie să fiu. Ca şi când priveşti o haină în vitrină şi ŞTII că te reprezintă, că e pentru tine, că îmbrăcată în ea te-ai simţi bine, că ţii se potriveşti ca şi culoare, mărime, material...

Îmi place să învăţ, e ceea ce fac în timpul liber atunci când e ordine în viaţa mea. Aş vrea totuşi să ştiu că ceea ce mi-am propus s-ar putea adeveri, deşi în subconştient mi-e întipărită ideea că nu sunt un om excepţional ca domnul profesor de mai sus, că sunt un om mediocru ce trebuie sa-şi găsească acum un servici, că trebuie să am alte preocupări şi ideea de a face o facultate pentru cei din jurul meu(în afara soţului meu) sună iluzorie. Mă citesc în ochii celorlalţi ca incapabilă, citesc nesiguranţa şi toate problemele pe care le ridică: şi un copil când faceţi? cum să faci o facultate când nu ştii încă limba? cum să te înscri la facultate? dar bani cine-ţi dă? faci naveta, cum ajungi acolo? e tarziu! găseşte-ţi şi tu un serviciu ca orice om din jurul tău, ce-ţi mai trebuie facultaţi? ei nu ştiu ce pasiune am eu în suflet.

Situaţia în spitalele de aici nu are nimic de a face cu România, din păcate pentru români. Aici medicul profesează de drag, sunt convinsă, având la îndemână tot ceea ce în Ro. lipseşte. În legătură cu "Multe persoane simt ca si-au ratat viata tocmai pentru ca au ales meseria de medic." Se poate!!! sunt şanse mari, dar cum să trăiesc eu cu gândul că poate fac parte din excepţia acea micuţă? şi dacă e aşa... nu mi-am ratat viaţa, şansa. Mi-e groază să mă gândesc că am la dispoziţie numai timpul acesta, nu există altul la dispoziţia mea. Şi dacă acum nu am îndeplinit ceea ce mi-am dorit cel mai mult... e greu de acceptat!

Un an nou minunat vă doresc, cu înţelepciune şi sănătate!
Dacă mai sunt sfaturi sau comentarii în legătură cu situaţia mea, le aştept cu interes.
Mi-au prin bine exemplele de mai sus, dar parcă tot într-un fel de... delăsare totală sunt.
Mă trezesc dimineaţa şi seara când mă pun în pat îmi dau seama că tot ce am făcut a fost să văd...filme, seriale, filme, care-mi ţin măcar temporar mintea ocupată. Îmi tot caut motivaţie în diferite filme inspirate din realitate, dar prin toate mă lovesc de oameni care au acel "dar" ce-i scoate din comun.
În definitiv mai mult mă frustrează decât ajută...

Mă simt copleşită.
Nu scriu neapărat pentru că vreau ca cineva să-mi răspundă, sciu pentru că simt nevoia de a vorbi şi cred că, în afara soţului meu, numai sub protecţia anonimatului mă pot destăinui fără a-mi pune bariere, numai în această formă pot vorbi, căci ştiu că cei ce vor citi nu-mi vor afecta viaţa ulterior în vreo anumită formi şi nici nu-mi vor răspunde subiectiv sau nu se vor simţi nevoiţi să se cenzureze ori nu-mi vor răspunde cu vreun interes personal.

Am avut o groază de zile libere la dispoziţie şi tot ce am făcut a fost să mă adâncesc în filme, în ne-real şi în câteva pahare de vin. Tot încerc să-mi găsesc o motivaţie, o sursă de inspiraţie, o explicaţie, un drum, o cale, o împăcare şi parcă nimic nu-mi iese. Cel mai confortabil mi-e să mă... uit. Aş face ceva, aş urma ceva măreţ, m-aş dedica unei ambiţii, mi-aş oferi un început, dar nu am ce, nu ştiu ce... nu pot. Pur şi simplu nu pot. Cred că sunt deprimată. Pot să zâmbesc şi pot să mă ascund perfect, pot să râd cu tine, să vorbim tâmpenii, să glumim, pot să am o viaţă normală: să-mi plimb câinele în fiecare dimineaţă, să merg la cursuri, să gătesc, să fac ordine, cumpărături, dar nu-i destul...
Mi-e frică, faptul că-mi trec zilele aşa... tot încercând să mă regăsesc, să-mi găsesc o cale mă înspăimântă. Parcă de la un moment dat în viaţă parcă tot alerg, parcă trebuie să fiu într-o permanenţă gravă. Sunt anumite perioade bine delimitate. Toată lumea e interesată de când o să facem un copil, iar eu continui să mă gândesc la faptul că aş face o facultate după... 3 ani şi nu orice facultate, dar medicina. Evident că toţi din jurul meu se gândesc acum că a trecut vârsta, acum ce trebuie să fac e... un copil. Oamenii fac o şcoala, se căsătoresc, au un serviciu, fac şi copii. Eu? La mine sunt toate a-n-doaselea!
Stau aşa şi mă tot gândesc şi tot nu găsesc nicio explicaţie, niciun drum, nicio uşă, dar nici măcar... o fereastră.

Pur şi simplu, simt că mi-am ratat viaţa şi mă complac în asta şi mă copleşeşte şi mă deprimă.
Până una alta mă mai uit la un film.

stii ce mai gandesc eu, cred ca ar fi bine sa vorbesti cu un psiholog, sau cu cineva in care ai incredere din toate punctele de vedere si care e capabil sa te indrume. am trecut si eu prin momente cand vorba ta " eram permanent in greva", si alte simtome, de aceea am mers la medicul nostru de familie, el mi a dat nu stiu ce picaturi pentru o stare mai buna care si acum zac in dulapul de medicamente, o singura data am luat si regret ca am desigilat flaconul.. dar in schimb ce m-a facut sa mi revin, sa mi analizez viata si prioritatile a fost de fapt medicul.Il cunosc de cand am sosit aici, acum cinci ani si este un om de exceptie, imprastie o enorma energie pozitiva, face ca sa simti viata mai simpla, (cred ca noi o complicam prea mult )...daca nu ma insel am retinut ca ai 23 de ani si visul tau este sa devi medic, dar tu in momentul asta nu ai un start. Nu te mai gandi la cei care intreaba.. "pe cand un copil", tu trebuie sa iti rezolvi intai ce te doare cel mai tare... si pierderea asta de timp, vizionand filme o sa treaca, si sunt sigura ca te vei trezi intr o dimineata hotarata.. te pup si o sa mai scriu cand am mai multa liniste in jurul meu.. dar nu uita ca NU ESTI SINGURA.

Mulţumesc, Tia!
Da, ar fi bine să vorbesc cu un psiholog, dar nu pot, tocmai de aceea scriu aici aşteptând ca cineva să-mi vorbească. Nefiind în ţară, iar limba aici vorbind-o la un nivel de bază, nu pot să mă prezint la psiholog. Şi nici nu ştiu cum m-ar putea ajuta, cum m-ar putea ajuta să-mi găsesc un drum, să accept anumite lucruri, să mă regăsesc câd simt că sunt atât de pierdută şi mai ales pe atâtea planuri.
Înţeleg faptul că trebuie să rezolv întâi ce mă doare, dar acum? Am izbutit numai pe un plan, bărbatul de lângă mine şi deşi ar putea suna urât, nu-i destul pentru a mă face fericită, împlinită. Poate că numai eu pot spune asta, mă simt şi vinovată, nerecunoscătoare, dar nu-i destul să ai un soţ minunat acasă pentru a spune că ai o viaţă minunată sau că eşti fericită. Nu sunt fericită, mulţumită, împlinită. Îmi doresc mult mai mult. Şi mă tot gândesc la faptul că nu am realizat absolut nimic până acum în viaţa mea, în afara dragostei. Nu am niciun succes personal. Sunt întreţinută de când mă ştiu, deci dependentă şi frustrată, nu pot contribui, deşi absolut niciodată nu s-a pus problema sau vorbit de aşa ceva şi nici nu-mi lipseşte absolut nimic, nu pot contribui la cheltuieli, nu pot pune un ban deoparte pentru o surpriză. Toate astea mă împing să-mi caut de lucru. Ce pot munci? într-un restaurant, hotel, la curăţenie...în timp ce învăţ limba. Şi cum să şi învăţ, să şi lucrez?

23 de ani.+ 3 ani(asta spun eu analizându-mi progresele)=26 de ani când pot vorbi.
26+ 1 an=27 până voi găsi un loc la facultate+ poate că ne vom muta din nou
27+ 5 ani= 32 când voi fi gata cu ceea ce înseamnă foarte de bază.
32+ 3 ani=35 până când probabil voi fi împlinită.
35 de ani medic.(?)
36 de ani probabil mamă.(?)
Timp în care soţul meu se speteşte de lucru, îmi plăteşte studiile, mă ţine în facultate...şi eu?
Revenind în urma calculului de mai sus, este evident că mi-am ratat viaţa. Realistic vorbind şi cu ochii larg deschişi oricât de urâtă imagine ar fi.
Toate ca toate, dar cum fac să trăiesc cu asta, cum trăiesc şi-mi accept regretele? Mă termină interior, nu mai sunt bună de nimic din clipa în care mi-am recunoscut ce aş fi vrut de la viaţa mea şi de când am văzut ce am realizat...
Cum îmi gestionez frustrările şi regretele? cum îmi maschez nefericirea şi prin ce o compensez?

Tia, tot la două luni merg la medicul meu de aici. Într-adevăr e un om bun şi demn de respect, mă ajută cu sănătatea şi de fiecare dată când merg imi readuce depresia şi nemulţumirea. Aş da atât de mult să fiu în locul lui... Mă tot gândesc la faptul că a avut părinţi să-l sprijine, lucrează cu tatăl său în acelaşi cabinet...
În fine, am vorbit mult.
Nu contează dacă dialogez(deşi mi-ar face plăcere să am sprijinul, sfatul unui psiholog) sau monologez.
Dacă aveţi vreun sfat sau măcar o analiză a ceea ce mi se petrece şi cum să mă confrunt cu mine însămi, accept cu plăcere.
Mulţumesc.

Trei ani sa inveti limba nu este cam mult?

La un nivel de facultate...
+ examene de calificare...
Nu cred.

Depinde din ce punct de vedere privesti, toate astea. Nu uita ca practica din spitale te va aduce mult inainte de 35 de ani in mediul mult dorit. Si 35 de ani...e o varsta super-okey.

Si eu mi-am dorit mediul medical, mult de tot. Din pacate am fost mult prea lasha sa incerc sa fac o facultate de medicina aici in Romania. Am ales altceva. Intr-un final, tot in mediul medical am ajuns, (farmaceutic intial) si simteam ca asta ma defineste sa "ma joc" cu medicamentele, sa vad cat se consuma, pe ce categorii samd. Desigur veniturile contau foarte mult.

Am plecat din tara pentru o perioda de timp, apoi am revenit, tot in acelasi mediu, dar la Stat. Dezamagirea mi-a fost crunta, orice faci trebuie sa te raportezi la hartoage, o mie de hartoage. Sefi pusi pe criterii politice care habar n-au ce inseamna managementul.In afara de a semna cateva hartii, restul nimic...

Am renuntat deocamdata, lucrez pe cont propriu, dar nu voi renunta, STiu ca imi voi gasi din nou locul in acel mediu...minunat pentru mine.

NU renunta, vrei acolo, vrei meseria asta, lupta! Urmeaza-ti visul! Ce e mai minunat?!

dupa calculul tau la 35 de ani medic, DA, te as invidia, crede-ma, Am 37 luna viitoare, un postliceal sanitar in romania, acum astept echivalarea de diploma de aici ca infirmiera nu asistenta... pentru ca nu am experienta si am lucrat pana in prezent oriunde sa supravietuiesc.. discuta cu sotul tau si demareaza daca el te sustine... intr-adevar pentru lucrul asta iti trebuie sustinerea lui 100%. Incearca mereu, dar mereu sa vezi jumatatea plina a paharului nu cea goala..cum faci tu acum.Daca la 35 de ani esti MEDIC ai toata viata sa profesezi...si este implinirea ta...CREDE-MA !!! Dar trebuie sa ai ambitie si putere...psihica.. sa renunti a mai gandi negativ, a iti plange de mila, nu ajuta deloc, mai rau te trage in jos.. acum te poti gandi ca in timp ce inveti limba iti gasesti ceva de munca part time, orice, asa comunici cu oamenii chiar daca nu stapanesti bine limba.. iesi din casa, si ai si un pic independenta financiara.. de aici si frustrarile tale ( o parte), ce parere ai ?? Te gandesti la ideeile mele?

Bună dimineaţa, dragii mei!
Mă bucur din suflet că mi-aţi răspuns şi m-am tot gândit la cele spuse, deşi nu am mai postat.
Asta cu plânsul de milă m-a lovit din plin pentru că ţtiu că asta fac. Dar oare nu toţi facem asta când suferim de o depresie?
Eu până acum nu cred să fi avut o depresie aşa de lungă şi de persistentă din care să nu-mi mai găsesc o cale de ieşire. Adică pot să fac tot ce făceam până acum deşi mai cu greutate, mai cu lipsă de chef sau mai degrabă fără niciun chef, dar în acelaşi timp să pot toată... povara unei stări urâte în mine.
Dacă a început cu mine pierdută în planul carierei mele acum persistă în mai toate planurile. E clar că nu-mi mai găsesc locul. Mă deprimă faptul că sunt în străinătate încă din vremea facultăţii tot încercând să mă adaptez, iar când m-am adaptat am plecat şi am luat-o iar de la început. Acum iar trebuie să mă adaptez şi străinătatea mă face să mă simt într-un fel...handicapată şi marginalizată. Văd că oferta mea de serviciu se limitează la femeie de curăţenie şi la bar, restaurant, spălat de vase+ fabrică, adică un fel de maşinărie sub-estimată. Toate sunt meserii lăudabile, nu am eu nicio problemă cu ele, doar că nu pentru mine. Cred că pot oferi mai mult.

Apoi faptul că trebuie să tot apelezi cu cutare şi cutare în diferite probleme.
Apoi depresia asta a mea îl afectează pe soţ, ne afectează până şi relaţia. Eu nu mai am chef de nimic, el lucrează câte 12 ore pe zi, iar sâmbăta şi duminica ar trebui să fie o atmosferă plăcută, să se relaxeze, eu să fiu veselă, trebuie să mă mai suporte şi pe mine cu "caut probleme unde nu sunt" şi cheful meu de ceartă că nimic nu mă mulţumeşte, nimeni nu mă înţelege...

Dar ce să fac?
Mă simt vinovată, mă simt vinovată pentru starea asta, dar în weekend e cel mai rău, când nu am cursuri şi trebuie să stau acasă şi să mă gândesc de dimineaţa până seara că nu fac şi nu am făcut nimic în viaţa mea, că nu mă pot descurca, mă gândesc la faptul că sunt tot întreţinută de atâta timp, că nu am nicio libertate materială, ascultam o piesă pe care am ascultat-o la 17-18 ani şi am descoperit că sunt aceeaşi ca atunci, fără vreun succes, fără vreo reuşită... tot aceeaşi căutare de cale, tot aceeaşi pierdere şi tot acelaşi rezultat.
Nu mă pot aduna nicicum. Tot filme, tot câteva pahare în plus de alcool, tot somn câte 12 ore dacă nu mai bine...
Nu am tragere de inimă pentru nimic, niciun imbold de motivaţie, nicio sursă de inspiraţie, energie...nimic.
Ştiu că şi mesajul acesta tot ca o plângere de milă sună, dar asta sunt în clipa de faţa şi măcar aici să mă pot descărca.

Mulţumesc de susţinere.
:)

Vă salut din nou.
Am vrut să scriu câteva noutăţi.
Azi am fost la medicul de familie şi i-am spus că sufăr o depresie.
A fost foarte amabil şi m-am simţit confortabil datorită faptului că am putut discuta despre ceea ce se petrece. Mi-a spus că probabil sunt copleşită+ prea mult stres.
Mi-a dat un mix de ceaiuri: sunătoare, gălbenele şi multe altele pe care nu le-am reţinut.
Mi-a luat sânge pentru o serie de analize, iar rezultatul îl voi primi mâine...

Buna dimineata!
Da, analizele de sange mi-au iesit toate bune. Probabil ca voi sun a foarte ciudat, dar am fost atat de dezamagita ca abia mi-am stapanit lacrimile si mi-am recapatat vocea in biroul medicului. Mi-as fi dorit sa fie o lipsa de vitamina B6 ceea ce-mi cauzeaza depresia, sa-mi spuna medicul mananca mai multe banane si ia un supliment de vitamine, eu sa iau, iar apoi sa fie totul bine. E clar mai simplu sa tratezi ceva fizic si concret, decat sa te lupsi si sa te pierzi printre ganduri.
Nu stiu, daca totul a inceput treptat si de la anumite frustrari, in clipa de fata se raspandeste peste mai tot.
Stiu ce-mi trebuie sa ies din starea asta. Multa ambitie, multa vointa, pur si simplu sa incep a face din nou ceea ce faceam... dar NU MAI AM CHEF sa ma ambitionez, nu mai am putere sa sper la cai verzi pe pereti, nu mai am un TARGET. Si atunci simplu, raman aici pentru ca toate cele de mai sus ma solicita atat de mult, incat in clipa de fata nu vad defel cum as putea sa indeplinesc un singur lucru de acolo.
Medicul de familie mi-a spus ca in vreo 3 zile o sa ma simt mai bine cu ceaiurile... probabil ca dorm mai bine, dar cand ma trezesc si deschis ochii o iau de la capat cu starile. La un psiholog... pana ajung la un psiholog ori trece problema ori degenereaza in ceva mult prea urat. In martie ai un scaun liber. Plus ca mi-ar accentua frustrarile ca nu ma descurc aici si sentimentul ca sunt mult prea sub-estimata, ca in limba asta sunt ca un om mult sub nivel.
Pana una alta vorbesc eu cu mine, chiar daca nu ajung la absolut nicio concluzie sau ma adancesc si mai urat.

buna iara, it multumesc ca esti asa deschisa si spui exact ceea ce simti, nu e rau sa ne plangem de mila si tu esti puternica afirmand deschis asta, mie mi a fost frica sa vorbesc despre asta cu cei din jurul meu, si mi am purtat povara ascunsa de toti... doar medicul meu de familie stia ce nu stia sotul/prietenul meu..am avut si eu perioade cand dormeam ca sa nu mai ma gandesc, ca sa treaca timpul, sa uit in ce probleme sunt si sa nu ma mai gandesc la ele caci ma epuizau dar solutii tot nu gaseam...

...privind munca in strainatate ce sa spui ai perfecta dreptate, si eu simt ca nu este pentru mine, crede-ma, ma simt jos de tot mai ales cand aud afirmatia : " Ze is allen de poetsvrouw" ( ea este doar femeia de servici), dar nu peste tot, am oameni care apreciaza cu adevarat omul si munca ce o depui, desi eu lucrez incet si bine ca si cum as face pentru mine.(nu am cursuri de curatenie ) cum mi s a parut mie ironic la cineva care m-a sfatuit sa urmez...lol.
Mi a fost greu sa trec peste nesimtirea unora, m-am simtit jignita..gandeam ca acei oameni merita sa-si curete casa singuri..nu stiu sa respecte omul care le face menajul..asa ca le spuneam "la revedere" si imi cautam alta familie..Avantajul in curatenie.. tu selectezi familiile.

Privind dr. acelasi lucru mi s a intamplat si mie, asteptam rezultatele si dezamagita ca erau toate bune cautam in alta parte motivul pentru care ma simteam in depresie..Un lucru stiu bine... ce am facut eu si a mers.. m am dus la plafar aici, am cumparat ceva pe baza de plante ( protect for life si rodiolin), te ajuta mult.. asta daca si tu vrei din suflet sa iti revii.. luand pastilele regulat iti imprimi in minte ca acele pastile sunt salvarea ta... ca devi din ce in ce mai bine cu fiecare pastila ce o iei...

Alt lucru am constat ca depresia este o stare de egoism, toti suntem oameni egali in fata vietii deci toti suferim stari de rau si toti avem momente cand suntem cazuti...analizeaza ce faci in depresie... te gandesti numai la persoana ta... nimic altceva...este un egoism fara voie...si cei in jurul nostru sunt afectati dar noi continuam sa ne gandim la noi. incearca pentru o saptamana sa gandesti diferit.. sau macar un weekend... cand spui ca situatia e mai grea... incearca sa nu te gandesti la tine deloc, dar gandeste ce l-ar face fericit pe al tau... concentreaza-te asa tare sa nu ai macar o secunda pentru tine... apoi luni dimineata analizeaza.. sa mi scrii rezultatul...nu cumva ai mintea mai limpede...? In starea pe care o ai simti ca nu traiesti... ca esti un om mort desi viu... si nu stii cum sa faci sa fi la fel ca cei din jurul tau sa te bucuri de acea oboseala de la munca apoi de acea relaxare de acasa. sau cu prietenii... hai ca mai scriu si alta data.. incearca ce am scris mai sus... te pup

M-am gandit sa ti mai scriu, cu riscul de a te plictisi. legat de depresie. Aveam 26 de ani cand a inceput, , motivul, nu stiu.Dupa divort si ramasa singura cu un baietel de trei ani am vazut viata super... noi doi si libertate.. la modul ca nu imi mai impuneam sa fac asta si aia si altele ca trebuie.. sa fac un pic si pe placul sufletului meu.Adica un pic relax, munca copilul, seara acasa cu catelul nostru... chiar placut. Aveam internet incepusem sa intru pe chat si imi petreceam mult timp cand eram singura acasa si baiatul la gradinita..apoi am inceput sa-mi pierd si serile pe chat... ce mai ca un drog din ce in ce mai mult dar simteam ca tot nu este indeajuns. Ajunsesem de nu mai gateam prea mult pentru mine si copil, ii dadeam cine stie ce de mancare.. peste un timp am realizat ca viata mea era acolo pe chat in cautare permanenta..daca ma intreba cineva ce cautam, nu stiam sa raspund, poate conversatie zic eu...intelegere.. cineva normal care sa nu judece starea mea...sa ma accepte fie si virtual asa cum sunt...dupa un timp indelungat am constatat ca nu fac altceva decat sa pierd timpul, timp pretios in care as putea o gramada sa fac inclusiv sa fiu alaturi de copilul meu...si azi regret.timpul irosit... baiatul are acum 13 ani, si mai am o fetita de trei ani... ei ma tin departe de depresie. Nu zic, un pui de depresie tot mai exista si asta pentru ca nu am cautat ajutor la timpul potrivit... Nu face asa o greseala.Mergi la medic, psiholog si ia taurul de coarne cum se spune..spune tot ce ai pe suflet.. si vezi atunci incet incet te vei schimba in bine, nu astepta si nu pierde timpul...

Mulţumesc pentru că îmi răspunzi, simt că nu vorbesc singură.
Şi eu iau ceaiurile astea antidepresive, dar nu ştiu ce să spun despre ele...
Nici nu ştiu cum a început totul. M-am trezit într-o dimineaţă când parcă toată lumea s-a oprit în loc. Sau lumea îşi continua drumul, eu m-am oprit. Trebuie să ţii pasul, te trezeşti, faci tot ce trebuie să faci, dar tu nu mai eşti acolo. Am sentimentul ăsta de desprindere, de absenţă, de lipsă concentrare, lipsă energie, vlagă, mă simt un mecanism care se dă jos automat din pat la auzul alarmei, vorbesc, zâmbesc şi nu sunt prezentă. Nu am nevoi înafară de pierdere în ceva: un film, sport(nici măcar asta acum), somn.

Faza cu egoismul e reală, dar de ce mi-ar păsa? de ce aş face eforturi de a ascunde ceea ce se petrece cu mine? atâta timp m-am deghizat pentru alţii, am mascat supărări, am ascuns lacrimi, am protejat ca într-un final să mă simt atââât de compleşită şi ascunsul ăsta e aşa o povară grea. Nu am energie pentru asta! Faptul că trebuie să merg la curs şi să răspuns la o întrebare sau să mai arunc din când în când câte un zâmbet de complezanţă îmi provoacă stări de anxietate, un gol în mine şi o senzaţie de vomă.

Că mi-aş dori să fiu bine, DA! că mi-aş dori să mă trezesc într-o dimineaţă pusă pe fapte mari, ambiţioasă, plină de voinţă, de energie, DA! dar în situaţia de faţă nu văd cum, pentru că nu ştiu cum să-mi gestionez sentimentele, frustrările, nu mă mai recunosc, nu ştiu drumuri pe care ar trebui să o iau, nu găsesc soluţii, nu găsesc un ghid, un instructaj pentru idei, pentru acceptarea regretelor. Nu pot, nu pot să îmi accept drumul ăsta neales de mine, ci ales pentru mine. Lipsa asta de ieşiri, blocajul ăsta în ceva ce nu te face fericit, împlinit mă dărâmă şi nu văd cum aş putea într-o dimineaţă să le ignor pur şi simplu, să-mi văd de... viaţa mea cu ele după mine. Ca un bagaj prea greu de tras. La un moment dat oboseşti şi când oboseşti nu ai un cărucior de ajutor, nu ai o soluţie decât să te opreşti, complaci în situaţie.

Ce se petrece cu mine? care-i bagajul meu? simplu, ca să fie clar şi simplu scris:
-m-am săturat să-mi număr eşecurile, goana asta, munca şi stresul după/ pentru nimic.
-am 24 de ani şi nicio realizare: -o facultate pe care nici nu vreau să o amintesc, jumătăţi de măsură în mai tot, întreţinută, femeie de casă
-proastră şi sub-estimată în limba lor. Nivelul meu pentru ţara în care sunt e cu minus, nu 0, dar cu -mult faţă de un preşcolar.
-8 luni din viaţă investite în ceva ce-mi putea oferi mai mult decât învăţat cum să cumperi pâine.
-regretul că nu am avut o şansă de a mă afirma, şansa de a-mi urma visul.
-pierdere vis, target, scop.
-rămas: un număr mare de eşecuri şi dezorientare.

...

trebuie sa cauti in jurul tau ceva sa te ajuti, adica o fiinta care crezi tu ca depinde de tine existenta ei... apoi te vei gandi ca trebuie sa uiti zbaterea din tine ca nu este reala si aceea fiinta este reala si daca tu nu esti sa ajuti se va stinge... si noi ca fiinte avem scopul de supravietui...in orice imprejurare.Eu m-am agatat de copii mei, si acum gandesc in mintea mea, astept ca copiii sa creasca sa pot avea un job mai bun.. asta pentru sufletul meu. Sunt fericita ca ei sunt bine, sanatosi, zambitori, plini de viata, naivi... dar eu nu sunt multumita in sufletul meu cu ceea ce sunt, doar mama. Vreau mai mult nu vreau sa raman doar femeie de curatenie...si cu limba daa alt handicap... vreau sa invat dar tot in jurul meu ma trage in jos inclusiv omul de langa mine, nepasator mandru, cu alura de boss chiar si acasa... chiar si cu mine, ma face sa mai simt mai inferioara decat ma vede societatea de aici.dar totusi vreau sa ajung sus, mai sus de cat sunt...vreau sa fiu puternica sa ajut la randul meu pe altii fara sa astept multumiri... un zambet e suficient.

Acum, in starea asta care esti nu te poate scoate nimeni, si se va termina cand doar tu din propria vointa vei spune STOP ;asta din experienta... si ceea ce faci mecanic trebuie sa inceteze pentru o zi, doua sau trei.. si la tv, opreste totul, pur si simplu stai in gol... priveste pe geam, atat.Mananci dar si mancarea este asa ca sa nu te simti ametita, sa nu devii anemica.. Gandeste -te ca nu mai vrei sa faci nimic, ca te revolti impotriva a tot... chiar si a existentei... si dupa un timp vei constata ca vrei sa traiesti din nou, sa simti, sa nu mai fi ca in stare ca de coma...te rog mergi la medic, psiholog.. stiu ca nu ai vointa necesara, ca totul spune NU, si parca ai astepta sa vina el la tine sa spuna.. hei TREZIREA. uite asta trebuie sa faci... poate aberez putin, desi asa am fost EU

Eu îţi mulţumesc foarte mult că mă susţii şi mă sfătuieşti. În ziua de astăzi până şi pentru un sfat trebuie să plăteşti ca să-l primeşti.
Am fost la medic, i-am spus, mi-a dat ceaiuri, mi-a făcut analizele care sunt bune şi ca să ajung la psiholog unde nu vreau entru că oricum îmi va accentua frustrările şi sentimentul de retardat, handicapat ar trebui să aştept până în martie.
Deci, acelaşi blocaj în mai tot.
Eu nu am voinţa necesară să spun stop sau trezirea pentru că nu văd ce o să se întâmple după ce spun asta. Ce o să fac? o să mă întorc în românia ca să-mi rup oasele pt. a muri apoi de foame? o să accept aici măreţele oferte de servici? ce o să fac când spun trezirea? să mă trezesc la ce? - la aceeaşi realitate pe care o confund eu cu un vis urât? Să ies din starea asta îmi trebuie un scop, un ţel, o ambiţie pe care eu le-am pierdut sau mi-au fost retezate de propriul meu statul de om mediocru.

Ai dreptate, iti amintesti cand poate si parintii tai spuneau ca viata e grea...???Cred ca la asta se refereau, sa ne gasim un TEL real si sa Il urmam. Sunt atatia tineri ce se simt pierduti si nu numai tineri. si eu dau vina pe societatea noastra de unde venim..ma mai enervez si spun ca ei ne-au creat asa, ei sa se spele pe cap cu noi... sa ne suporte...Dar asta inseamna sa capitulam in fata societatii si nu sunt de acord cu asta, atata timp cat am doua maini, picioare, si un cap pe umeri lupt pentru mine, si lupt cu toti pana imi gasesc locul. fa altceva, cauta un terapeut pe internet cu sedintele... online, nu de acolo de unde stai ci roman... cu plata transfer bancar.. o dau din una inalta, sa revin... si cred ca de fapt a trai inseamna, a te adapta... lasa-ti timp, da-ti timp si sunt sigura ca vei trece cu succes peste aceasta problema care in momentul asta nu gasesti iesire.
" şi ca să ajung la psiholog unde nu vreau entru că oricum îmi va accentua frustrările şi sentimentul de retardat, handicapat. "Stiu asta, dar sunt sigura ca din tot raul care il vezi acum, vei gasi binele... sunt sigura...

Da, am stat şi m-am tot gândit printre filme şi în "încremeneala" asta.
Probabil că simt nevoia omenească de a fi remarcabilă în ceva. Poate că mediocritatea nu poate fi înghiţită de toată lumea, nu-i ceva ce pot accepta. Lipsa asta de nimic special, ba din contră nu o pot înghiţi. Aş fi vrut să fiu medic, aş fi vrut să am un site de succes, să pot găti minunat, să fiu o soţie model, să fiu frumoasă, să fiu deşteaptă, să lucrez într-un mediu onorabil, dar nimic din toate astea nu-mi sunt calităţi. Şi mai este şi inacceptarea asta, goana asta continua după "trebuie, trebuie să fac ceva" şi ţeluri măreţe, depăşirea unui statut... care nu-mi ies. Apoi imaginea asta a mea din ochii tuturor sau mai ales a părinţiilor, care nu cred că nu pot mai mult decât pot ei. Încă de mică, smulsul ăsta de pene- una câte una până mi-au ciontit pe deplin aripile şi-am rămas un schelet, cu amintirea aripilor, cu dorinţa asta copleşitoare, instinctul ăsta de a mă ridica, dar fără... bază : ÎNCREDEREA, fără material, aripile: SUPORTUL necesar. Poate că ar fi vrut să mă susţină, nu-i acuz, nu-i acuz deloc, dar ei au fost la rândul lor afectaţi, la rândul lor "puşi la punct". Preferă întotdeauna: confortul, calea simplă şi acceptarea. Ştiam că nu avem bani ca eu să urmez o facultate în alt oraş, pentru că nu erau bani oricât ar fi vrut ei să-mi ofere. Dar nu numai asta a fost problema, ci tăcerea, lipsa de încredere în faptul că pot, la naiba, să fac ceva, că am ceva special, că am ceva de oferit. Anunţul că vreau medicină a fost primit din nou cu tăcere, tăcere căreia îi ştiam definiţia. Apoi încercarea mea permanentă cu dovezi de a-i convinge să fie entuziasmaţi. N-am avut niciodată entuziasmul ăsta când voiam să încerc ceva, entuziasm care te susţine, îţi oferă încredere. Învăţam anatomie de una singură, în timp ce colegii mei luau ore în particular pentru examenul de admitere.
Mereu mi s-a sugerat subtil că trebuie să fiu simplă, să accept lucrurile simple, să nu mă cert, să nu lupt, să nu ne întristăm pentru că ei nu ştiu cum să reacţioneze în situaţii din acestea.
Apoi l-am întâlnit pe soţul meu şi trăiesc zi de zi cu el şi e total opusul a ceea ce am învăţat eu: e încrezător, crede în faptul că poate face TOT, TOT ce vrea el în viaţă dacă îşi doreşte cu adevărat. Iar eu? MI-E FRICĂ de ÎNCREDEREA şi CURAJUL lui. Încerc să-l... TEMPEREZ, ceea ce este inacceptabil. Cum pot eu, în mod special eu, să-i smulg pene?
Ce ironie, părinţii mei cred că visul meu cel mai mare e să am o slujbă, o oricare slujbă, pentru că mi-e ruşine să le spun că mi-aş dori din suflet să fac facultatea aia pe care n-am putut-o face. Şi ei văd zâmbete, noralitate, când lumea mea se desfăşoară în fond aici, în noutăţi şi rânduri lungi dintr-o depresie ce pare că şi-a găsit loc"şorul perfect în mine.

Draga mea,
am citit toata povestea ta si ma regasesc in multe situatii descrise de tine. Eu m-am nascut cu un handicap locomotor care m-a stigmatizat pe viata. Am 35 de ani si anul trecut am terminat facultatea. Lucru mare pentru mine, deoarece acest lucru nu s-a asteptat de la mine.Dupa scoala gen am facut o scoala complementara(a 9 a si a 10a) pentru ca nimeni nu a cerut mai mult de la mine desi eu as fi vrut sa fac mai mult. Timp de multi ani dupa aceea aveam in fiecare noapte acelasi vis: eram la scoala si nu reuseam sa ma descurc, nu stiam lectia. Atunci am tras concluzia ca trebuie sa fac ceva. Imprejurarile au facut ca eu sa ma mut in alt oras.. si asa la 28 de ani am facut liceul si apoi facultatea.
Nu spun ca sunt implinita, sunt in depresie de 10 ani, dar faptul ca am reusit sa fac acest lucru mi-a dat o incredere imensa. Acum am si un servici si sunt apreciata de ceilalti. daca m-as aprecia si eu ce bine ar fi.
Tu la 24 de ani sa spui ca e tarziu sa faci facultatea. inca ai atata timp inaintea ta. daca ai suportul sotului da-i bataie. invata limba si inscriete la facultate.. niciodata nu e prea tarziu. viata iti ofera atat de multe surprize...
Te imbratisez si sper sa mai vorbim. si ai incredere in Dumnezu...

Mulţumesc frumos că mi-ai scris, mulţi aleg să treacă pe aici fără a lăsa vreun semn.
Povestea ta şi oameni ca tine mă fac să cred că problemele mele sunt insignifiante şi ar trebui să-mi fie ruşine că mă plâng. Eşti un om de admirat, cu certitudine. Determinarea şi ambiţia nu pot decât să mă uimească plăcut. Bravo!
Mă simt mai bine, nu ştiu dacă am depăşit depresia, cert este că nu-mi mai afectează activitatea curentă, ceea ce e bine având în vedere că am examen de limbă peste vreo două săptămâni. Şi ceaiurile astea-şi fac efectul. Am reuşit oarecum să pun neîncrederea într-un colţ şi să mă concentrez pe temele mele fie că ele m-or duce undeva, îmi vor oferi ceva la un moment dat, fie că nu. Eu sunt conştientă de faptul că am o personalitate problematică, dar nu cred că din cauza mea. Diferite întâmplări, oameni, societate, sensibilitatea de asemenea şi uneori sau de cele mai multe ori îmi e greu să mă accept. Aşa cum spuneai şi tu, pot oamenii să-mi spună că învăţ repede, că sunt bună la cutare şi cutare, eu veşnic mă văd rău. Ideea asta că sunt insuficientă şi faptul că mereu cer prea mult de la mine mă oboseşte. E o luptă continuă, fără vreun câştig sau punct de odihnă.
Exemplu. Vreau să învăţ într-o zi o pagină, reuşesc, apoi mă blamez că nu am reuşit 2. Vreau să slăbesc 2 kilograme, apoi nu-mi convine căci nu reuşesc să dau jos 4.
Nu sunt psiholog, deci nu pot să-mi explic mecanismul ăsta şi cauza lui, dar cred că provine de undeva din trecut cân încercam să atrag atenţia anumitor persoane importante pentru mine şi mereu îmi era aruncat în faţă: "Maaareee lucru!!!" că ai făcut cutare, cineva a făcut ceva mult mai măreţ.

Ma bucur ca te simti mai bine. Sa stii ca eu la examene cand aveam stari de depresie ma concentram mai bine. Incearca sa continui ce ceaiurile si nu lua antidepresive. Bafta la examen.